Moartea

1. SEMNELE PREVESTITOARE. ÎNMORMÂNTAREA

Moartea reprezintă ultimul mare eveniment din viaţa omului. Ea presupune sfârşitul vieţii, un moment tragic sub aspectul subiectiv.

In concepţia satului tradiţional lumea este „o reprezentare binară: formată din lumea asta şi lumea cealaltă' (Mihai Pop -Mitul marii treceri).

Sub acest aspect moartea este momentul iminent al trecerii omului dintr-o lume în alta. El trăieşte „o viaţă şi cua morţii două".

In Gorj, despărţirea şi integrarea defunctului în viaţa de apoi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte" se asigură printr-un ceremonial complex, însumând rituri arhaice cu funcţii duble: apărarea sănătăţii rudelor rămase în viaţă şi asigurarea integrării mortului în viaţa de apoi.

In viziunea tradiţională gorj eană, moartea era prefigurată de semne şi fenomene stranii, cu caracter general.

Când este cineva bolnav în casă şi se aud pocnituri noaptea, e semn că va muri în curând.

Când cădea din perete oglinda (care ia chipul omului) ori icoana (care e a Domnului) se credea că moartea e pe aproape.

In satele submontane ale Gorjului, dacă erai nemâncat şi auzeai cucul cântând după apusul soarelui, nu mai scăpai.

Dacă pe casă sau în grădina casei cânta o cucuvea (buhă) era semn că va muri cineva în acel an.

In satele de pe Valea Jaleşului „dacă stă ceasul după miezul nopţii, nu e bine. Cuiva i-a trecut vremea şi trebuie să se ducă".

In mai toate localităţile judeţului se considera că dacă o găină cântă cocoşeşte, e semn de moarte în familie şi de boală grea.

Ca un remediu al prevenirii răului, găina respectivă era tăiată şi gătită, după ce capul i se arunca, ori era dată la vecini să o mănânce.

Câinele care urla noaptea era bătut, iar dacă nu înceta era chiar omorât, fiindcă se credea că animalul avea un simţ deosebit şi chema moartea în familie.

Erau şi semne individuale de prevestire a morţii. Când cineva visa că-i cade un dinte din faţă se zicea că-i moare cineva apropiat.

Tot semn de moarte era şi visul surpării unei gropi, ori cel al căderii unui perete.

în zona Padeş, dacă cineva visa că este muşcat de un şarpe negru, în partea dreaptă a capului, se credea că-i va muri cineva dintre rudele apropiate, iar dacă visa că este muşcat în partea stângă, îi va muri o rudă mai îndepărtată.

Dacă după visele urâte (negre) menţionate din curtea subiectului murea, fără să fi fost bolnav, un animal ori o pasăre, casa respectivă era ferită de decesul unui membru al familiei.

Când omul se îmbolnăvea şi cădea la pat, era spălat, îmbrăcat în haine bune, iar pentru curăţenia lui sufletească se aducea acasă preotul să-1 spovedească şi să-1 grijească.

Dacă la spovedaniile de la Paşti şi Crăciun oamenii nu-şi spuneau toate păcatele, când erau pe patul morţii era bine să le destăinuie, ca să poată muri („să-i iasă sufletul", „să-1 ierte Dumnezeu").

Era credinţa că dacă Sfânta Carte este deschisă de preot la o pagină scrisă numai cu negru, cel căruia i se citea va muri în curând.

Dacă împărtăşania se lăsa în jos în linguriţa cu apă, se impunea să fie păzit bolnavul, fiindcă îşi va da sfârşitul.

Oamenii bătrâni, simţind moarte pe-aproape, făceau un testament scris ori unul oral, în prezenţa martorilor lăsând cu limbă de moarte împărţirea averii între urmaşi, care se tnvoiau la împărţeală, cum s-a hotărât prin jurământ.

Muribundul cerea iertare rudelor şi persoanelor de faţă, pentru necazurile pricinuite în viaţă.

Când bolnavul îşi strângea aşternutul, când spune că a vorbit cu morţii, când i se învineţesc unghiile şi când i se subţiază mâinile, e semn că moare.

Intrat în agonie (trage să moară) bolnavul era îmbrăcat („să nu se arate dezbrăcat în faţa lui Dumnezeu") şi i se punea o lumânare aprinsă în mâna dreaptă, pentru a avea „calea luminată" în lumea de dincolo.

Lumânarea asociază materia şi spiritul. Ceara care se arde şi se distruge şi flacăra care se înalţă exprimă, din punct de vedere creştin, dubla natură a lui Hristos: umană şi divină (Catherine Pont-Humbert).

La Şipot-Turburea şi cei din casă ţin lumânări aprinse în ideea că ele vor fi duse de cel care-şi dă duhul, la morţii lor, dispăruţi fără lumânare. Se pun lumânări aprinse şi în tocurile uşilor lăsate deschise, să-i iasă şi să-i plece sufletul prin lumină.

In satele de pe Jaleş, odată cu lumânarea se mai aşează pe mort flori, un peşchir cu bani în el, să aibă cu ce plăti vămile, o ulcea (pahar) cu apă şi una afară cu lumânări aprinse şi flori. Se credea că acestea merg înaintea sufletului.

Nu-i bine ca unul dintre membrii familiei să ţină lumânarea bolnavului, „că-i iasă greu sufletul de părere de rău".

E mare păcat să moară cineva fără lumânare, fiindcă va avea numai întuneric pe lumea cealaltă. în asemenea situaţii, în joia din săptămâna Paştilor (de Paşti) se dau de pomană la biserică lumânări aprinse cu care se înconjoară biserica la Denii.

în satele de pe Gilort, lumânările slujite şi date de pomană la Denia din joia Paştilor se aprindeau la înviere.

Tot de Paşti, pentru aceia care mureau neîmpărtăşiţi se dădea vin pentru împărtăşanie la Paşti.

La Runcu se credea că „sufletul vine aşa ca aburul; când am fost la mort nu am văzut nimic ca să iasă din trupul lui, da' am văzut cum suflă de greu; să umflă mereu la chiept şi se răceşte la chicioare; sufletul se trage din trup tot la deal, tot la deal, până ce ajunge la gât şi apoi moare" (inf. Lăpăduş I. Ioana, 30 ani, Runcu-1930).

Tot la Runcu, în cercetarea făcută de Ernest Bernea în anul 1930, informatoarea Văduva Aniţa de 47 ani susţinea: „Când trage un om să moară, să strâmbă în tot felul, uneori şi lăcrimează. Moartea când vine îi dă paharul ei să-1 bea şi trebuie să-1 bea până la fund, că bietul om n-are ce face", de aceea se spune „că-i amar paharul morţii".

Când omul trage să moară nu-i bine să-1 strigi pe nume sau să ţipi, fiindcă „îl întorci" şi mai trăieşte câteva zile.

Cei de faţă pot să constate empiric semnele morţii; încetarea respiraţiei, învineţirea buzelor şi unghiilor, răcirea corpului.

După ce omul moare, una din rudele apropiate iasă afară şi-1 jeleşte, dând semnalul că Dumnezeu 1-a iertat. Se acoperă ori se întorc oglinzile din camere, fiindcă nu-i bine să te vezi în oglindă.

La Runcu, în stâlpul casei se leagă pentru şase săptămâni o cămaşă albă a mortului „ca să aibă unde-i hodini sufletul".

Urmează practici ce pregătesc mortul pentru marea călătorie.

Acesta este scăldat într-o albie de două-trei persoane de acelaşi sex (unul ţine mortul, unul toarnă apă, unul îl spală). Cei care au scăldat mortul sunt plătiţi, fiindcă altfel se credea că acela scăldat ar bea scalda pe lumea cealaltă. Scalda se aruncă în general la loc curat.

în satele de pe Jaleş, în vremea când camerele nu erau pardosite, apa de la scalda mortului se vărsa într-o groapă săpată rudele din cealaltă lume şi va fi întrebat ce fac ai lor, acesta le răspunde: „mătuşa se spăla, se pieptăna, se gătea să vie încoa'".

Mai mult timp (dar nu mai repede de şase săptămâni, femeia nu se împreuna cu bărbatul ei „să nu facă (dragostea) pe sufletul mortului". La Racoţi-Celei, mama tânărului mort necăsătorit purta pe cap cârpă galbenă.

Bărbatul care ţinea doliu nu se bărbierea şi nici nu se spăla nouă zile, ori chiar şase săptămâni, dacă mortul era unul dintre copiii săi. Până la înmormântare bărbatul umbla cu capul descoperit. Timp de şase săptămâni (când durerea era mai mică), ori de un an (când durerea era mai mare), cei din familia mortului nu jucau (trebuia slobozită hora) şi nici nu participau la petreceri.

Doliul este o operaţiune de purificare a casei, având scopul de a ajuta sufletul defunctului înainte de a-şi începe călătoria spre lumea de dincolo.

La casa cu mortul vin şi vecini şi rude fiindcă e nevoie de ajutorul lor pentru împlinirea unor practici rituale şi pentru pregătirea înmormântării.

Până seara se făcea pânza de pus pe ochii, compusă din mai multe părţi, o bucată de material alb, lungă cât este mortul şi lată de 60 centimetri. în dreptul braţelor, într-un pătrat de pânză, tot de 60 centimetri, se făceau două triunghiuri, care se coseau, considerându-se că-s aripi ce acoperă braţele mortului. La capătul pânzei, unde erau cusute triunghiurile se mai adăuga o bucăţică dreptunghiulară, cât lăţimea pânzei capului şi lată de 10 centimetri, pe care se coseau cu aţă roşie şi neagră, cruciuliţe.

Din marginile acestui dreptunghi, se încrucişau până la picioarele mortului două aţe (una pe o margine, alta pe cealaltă) cusute cu fir roşu şi negru.

Pânza astfel gătită se aşeza pe mort, având semnificaţia giulgiului în care a fost învelit şi Mântuitorul Iisus Hristos, când a fost coborât în mormânt. Deasupra pânzei se pune statul şi o cruce din lemn (ori o icoană), pe care o sărută toţi cei care vin cu lumânare, în credinţa că astfel se iartă cu mortul. în multe sate gorjene se lua măsura mortului pe o aţă, care se depăna şi se punea la căpriorul casei ca să-i rămână norocul acasă (ca să nu-1 ia cu el). La colţurile casei se puneau străjile împletite din fire de lână roşie, albă şi neagră. Pe ele zbura sufletul mortului.

După ce răposatul este aranjat pe blană (masă), sub care se pune o oală cu tămâie aprinsă, se cheamă preotul să-i facă slujba mică (molifta).

Pentru cel decedat încep să se dea pomeni imediat după ieşirea sufletului.

Se făceau în casă trei turtite (în multe sate numai una, iar în altele nouă colăcei), considerate „turtite de ieşirea sufletului". Turtiţele erau din faină de grâu iar pe fiecare se trasa cu cuţitul, înainte de coacere, o cruce. Una din turtite se numeşte „sufletului mortului", una se numeşte „pentru Dumnezeu şi Sfintei Treimi", iar a treia „să fie îngerului mortului şi zilei în care a murit".

După ce turtiţele sunt coapte, se dau de pomană calde, cu mâncare pusă pe ele, lângă mort „să simtă şi el mirosul de pâine".

Dacă mortul este parte feminină, turtiţele se dau la trei fetiţe, iar dacă mortul este parte bărbătească, se dau la trei bărbaţi.

Aceste turtite se fac timp de 40 zile, dar începând cu a doua zi se dădeau de pomană înainte de răsăritul soarelui.

In multe din satele de pe Gilort, pe un cârpător aşternut cu o pânză albă, se punea o farfurie cu mâncare, o lingură, o furculiţă, o cană cu apă, un pahar cu vin şi pâine sau colaci. Se duce cârpătorul astfel aranjat lângă mort şi se dă de pomană unui om sau unui copil, pentru partea bărbătească şi unei femei sau unei fete, pentru parte femeiască. Cel care primea pomana bea din vin iar cele date le ducea acasă, restituind vasele a doua zi. In cea de-a treia seară şi vasele erau date de pomană (nu se mai restituiau).

La Bălceşti, pomana primelor 3 zile se servea pe o masă rotundă, de aici derivând şi denumirea de mescioară. La mortul aşezat pe blană intrau întâi cu lumânare şi flori rudele, vecinii, prietenii şi aceia care i-au fost duşmani, ca un semn al iertării şi împăcării, fiindcă în faţa morţii nu trebuie să mai fie duşmănie. La venire şi la plecare aceştia se adresează cu formula „Dumnezeu să-1 ierte!" şi li se răspunde de cei care păzesc mortul: „Să-1 ierte Dumnezeu!".

Mulţi dintre aceia care vin cu lumânare se închină, sărută icoana (crucea) de pe pieptul mortului, aprind lumânarea, pe care o închină (fac semnul crucii) pe pieptul mortului, apoi o pun în sfeşnic să-i ardă la cap.

In cele trei zile ale şederii mortului în casă sătenii vin cu lumânare, să-şi ia de la el ultimul rămas bun. Oamenii aprind lumânarea în credinţa că acesta este „un poştaş de lumină" pentru morţii lor.

Numărul celor veniţi este mai mare dacă decedatul se numără între oamenii de vază ai localităţii ori a murit prea tânăr.

Mortul este tot timpul păzit de rude, de vecini ori de un om plătit, ca să nu treacă vreo pisică sau vreun câine pe sub masa pe care-i pus.

Se zice că diavolul poate lua înfăţişarea pisicii ori a câinelui şi astfel întrupat, dacă va trece pe sub mort, răposatul se va preface în moroi.

De asemenea, cel care păzeşte mortul are grijă ca în oala cu foc de sub masa mortului să pună din când în când tămâie, în credinţa că astfel va fi ferit de duhurile rele (Dracul fuge de lămâie).

După căderea serii la mort vine multă lume.

Această adunare (întrunire) a oamenilor se numeşte priveghi şi constituie un act de pază, dar şi o pomană a comunităţii pentru cel dispărut.

Noaptea este asigurată paza mortului de mai multă lume, fiindcă în mentalitatea populară pe timp de noapte (până la al treilea cântat al cocoşilor) umblă duhurile rele. Cocoşul anunţă apariţia soarelui, simbol al luminii şi al vieţii, îl face eficace împotriva influenţelor rele ale nopţii - prin cântatul lui alunga moroii (strigoii).

In satele din zona Runcu, la tineri şi la bătrâni se priveghea în trei nopţi, la copii în două nopţi iar la cei morţi în primii doi-trei ani de viaţă, numai o noapte.

Impresionată de numărul mare al celor veniţi la priveghi, dar şi pentru descărcarea sufletului o femeie din familie (mamă ori soţie) boceşte (se cântă, jeleşte) mortul. I se mai alătură şi alte femei din neam.

După ce este temperată de alte rude şi îndemnată să nu se mai cânte, mama ori soţia care a bocit începe să povestească (să-şi amintească) secvenţe din viaţa celui dispărut.

Destăinuirile ei sunt completate şi de cei prezenţi, creându-se oral un portret de bine al personalităţii mortului, ca să se întărească durerea celor rămaşi pentru pierderea unui adevărat sprijinitor al bătrâneţilor (familiei) lor.

Bocitul la priveghi completează pe cel care se face tradiţional, dimineaţa, la amiază şi seara, atâta vreme cât mortul este în casă.

Cândva, boceau numai femei din familia mortului, fiindcă ele simţeau cu adevărat durerea şi îl cunoşteau pe cel dispărut. Mai nou, mai ales la oraş, şi în Gorj se angajează bocitoare. In textul bocetelor se arată toate virtuţile mortului, şi părerea de rău pentru despărţirea de el. Femeile se jelesc cu glas tare, plângăreţ, cu suspine. în timpul jelitului femeile „întreabă " pe mort de ce pleacă, de ce nu-i pare rău de cei pe care îi lasă ori de lucrurile şi animalele dragi lui. I se amintesc mortului episoade trăite şi este rugat să caute în cealaltă lume rudele celui ce se jeleşte, ca să le spună ce-i pe pământ (în familia lor) şi cât de mult le duc lipsa. In cimitir, înainte ori după înmormântare femeile mergeau la mormintele familiilor lor şi îşi jeleau morţii invocând să aibă în grijă şi pe cel atunci plecat. Este o schimbare de registru în concepţia bocitoarei (în fond a colectivităţii) îndemnând la o căutare reciprocă şi sprijinire (ajutoare) a noului sosit de către rudele de mult plecate (decedate). Dacă în bocetul la mort acesta era îndrumat spre cei cunoscuţi, plecaţi înaintea sa, la mormântul familiei din cimitir, în ziua înmormântării, morţii sunt rugaţi să-1 primească (aşa cum se cuvine) şi să-1 aibă în grijă. Din cele 2-3 nopţi de priveghi, prima era cea mai bogată şi diversă în manifestări.

In primele decenii ale secolului al XX-lea priveghiul, pe lângă scopul principal de păzire a mortului de spiritele răului întruchipate în pisică ori câine, constituia şi prilej de relevare a personalităţii celui dispărut prin bocete (povestirea vieţii decedatului) ori prin vorbele celor prezenţi despre faptele bune ale lui („despre morţi numai de bine").

Tot în perioada respectivă la priveghi, mai ales în satele din nord-vestul Gorjului tinerii prezenţi practicau jocuri distractive, scamatorii ori spuneau snoave, de râdeau toţi cei prezenţi, inclusiv ai casei (probabil crearea acestei atmosfere vesele era o reminiscenţă a ospeţelor funerare geto-dace). Dintre jocurile distractive practicate odinioară se mai păstrează Bâza, împăratul şi bicerulJocurile pe porunci. Unele dintre acestea puteau să-ţi aducă vătămări, dar n-aveai cui te plânge „Că priveghiul n-are lege".

Se făceau glume şi pe seama mortului. Astfel unii îi legau mâna cu o aţă al cărei capăt era scos afară pe fereastră. Dacă trăgeau de aţă, mâna mortului se ridica, spre spaima celor prezenţi şi râsul celor care puseseră la cale scamatoria.

La Vădeni şi în satele din vecinătatea Târgu-Jiului (lezureni, Preajba, Romaneşti), cei care stăteau lângă mort la priveghi povesteau numai întâmplări în legătură cu acesta, despre faptele lui bune din familie şi din viaţă ori aminteau ultimele lui vorbe şi dorinţe. Nimeni nu lucra nimic lângă mort. Doar în noaptea care preceda înmormântarea femeile legau banii şi lumânările la batiste, la prosoape şi la 44 gulere de pânză, care se dădeau de pomană, în biserică, după slujbă, pentru cele 44 de vămi.

Femeile şi bărbaţii stăteau în camera mortului iar copiii şi tinerii în altă cameră, ori pe afară, să se păcălească sau să facă glume.

Informaţia preluată de la învăţătorul Gr. Becherete se referă la perioada următoare mijlocului secolului al XX-lea, una de tranziţie spre cea actuală, când lângă mort „nu este admis să se facă glume".După primul cântat al cocoşilor, când duhurile rele, care colinda, sunt tot mai puţine, oamenii încep să plece acasă, să se odihnească, în satele din partea nord-vestică a Gorjului, înainte de ivitul zorilor, trei femei (fiindcă sunt trei zori), cu câte o lumânare aprinsă, un fir de busuioc şi o batistă în mână, orientate spre răsărit, locul apariţiei celor invocate, cântă Zorile, manifestare melodică de jale.

Zoritoarele sunt o intermediere între comunitate şi o zei­tate ocultă, paralelă unui Dumnezeu creş­tin. Prin invocaţia „zorilor, surorilor" se stabileşte un raport ritual între zoritoare şi zori, similară ra­portului preoteselor care slujesc un cult solar (simbolul central al discursului e soarele).

„Dalbul de pribeag", pentru care se manifestă zoritoarele simbolizează călătoria fără ţel a sufletului rupt de această lume care nu a primit încă o cale, spre calea de dincolo.

Sufletul călător (pribeag) marchează trecerea de la lumea albă la lumea neagră, acolo unde nu e dor, durere nici milă.

Cântecele de zori sunt dialoguri purtate cu mortul şi cu reprezentări din lumea în care păşeşte. „Zorile de dimineaţă", când timpul este curăţit de forţele răului, zeiţe ale destinului, erau invocate să dea răgaz dalbului pribeag, să-şi ia rămas bun de la comunitate şi să i se pregătească merindele pentru drumul fără întoarcere.

La Vâlceana-Câlnic zoritoarele interpretau înainte de apusul soarelui un cântec impropriu numit „Zorile de seară".

Cândva, femeile care ştiau zorile, mergeau imediat după cortegiul funerar şi cântau „cântecele mortului".

Cât timp mortul se află pe blană (acasă), preotul şi cântăreţul (cantorul) vin de două ori pe zi să-i citească evangheliile şi stâlpii. După aşezarea pe blană şi prima slujbă a preotului, se lua măsura mortului pe o aţă şi, în funcţie de aceasta, era croit tronul de către un tâmplar, preferabil rudă a celui decedat.

Tronul se confecţiona din blane de brad fiindcă legenda spune că Dumnezeu a alergat într-o zi pe Diavol, care s-a suit într-un brad din munte şi văzând în vârful acestuia semnul crucii, pe loc a plesnit. De atunci curge răşina din brad, care prin plesnirea Diavolului a rămas lemn curat (în popor se crede că lemnele sunt ascunzătoarele dracilor). Materialul din care se făcea tronul trebuia să fie curat (fără noduri) şi fără spărturi (să nu răsufle).

După ce tronul era gata, se ungea cu usturoi şi praf de puşcă, ca mortul să nu se facă moroi. Pe fundul lui se făcea o cruce din şuviţe de fuior de cânepă, cărora li se dădea foc la cele patru colţuri, să ardă până la mijloc.

In unele localităţi (Novaci, Baia de Fier, Polovragi) la una din scândurile laterale ale coşciugului se lăsa o ferăstruică mică, la care se punea un geam, ca mortul să nu fie lăsat în total întuneric. Din aceleaşi considerente la Padeş în partea dreaptă a coşciugului în dreptul capului mortului, se făcea o tăietură de formă triunghiulară, cu vârful în sus, numită „fereastra sufletului".

După ce este confecţionat, tronul se aduce la casa mortului şi se aşează în curte, cu capacul pe el. Deasupra capacului se pune un colac mare, cu o lumânare, o strachină cu mâncare şi preotul începe să facă slujba de moliftă a tronului, în care mai apoi se pune talaş (broască de la trasul blanelor) şi se aşterne o cuvertură.

Aşezarea mortului în casa sa (coşciug) se făcea după tradiţie de către aceia care l-au scăldat.

Cândva mortul era pus în tron în ziua în care se pleca la cimitir cu el.

Punerea mortului în tron era un moment solemn. Acum se aprindeau: lumânarea de stat, lumânarea mare, care se punea în mâna mortului şi cele două lumânări mai mici, aşezate în tron, de o parte şi de alta a capului mortului. Se aranjau hainele (pe mortul pus în noua sa casă), care erau noi, ori cele mai bune pe care le-a avut în viaţă. Dacă murea un tânăr necăsătorit, i se punea în piept floare de ginere, iar fetele care urmau să facă nuntă erau îmbrăcate mirese.

Din fire răsucite (două negre şi unul alb) se făcea straja, care se aranja în cruce pe mort, iar lângă el se punea aţa de măsură pentru confecţionarea tronului.

Sub cap i se aşeza o pernă umplută cu cânepă, în care se mai băgau: săpunul cu care a fost spălat, pieptenul cu care a fost pieptănat, lama (briciul) cu care a fost ras, foarfecele cu care a fost tuns, fusul pe care s-au tras sforile pentru lumânări, nouă pietricele de râu (să le arunce atunci când are de trecut vămile, care-s ape), un ciob de marmură, boabe de mei, un rug. La părinţii morţi se puneau, într-un săculeţ legat de mâna dreaptă: ouă fierte, zahăr, colăcei ca să aibă ce da nepoţilor ori copiilor dispăruţi (decedaţi) înaintea sa.

La Pârâul dePripor, la căpătâiul mortului se punea şi o pâine.

în buzunarul de la vesta mortului se introducea o undrea cu vârful în sus, remediu ca acesta să nu se facă moroi. La Boia (Tg.-Cărbuneşti) din aceleaşi considerente mortului i se puneau seminţe de mei în gură ori o cană în sân iar la Pârâul de Pripor mortul, care în viaţă a fost om rău, era însemnat în dreptul inimii cu cheia uşii bisericii, arsă în foc.

în multe sate gorjene pe degetul celui decedat se punea un inel, ca să bată cu el la poarta vămii.

Bâta (toiagul) era tradiţional recunoscută ca tovarăş de drum al omului în viaţă ori simbolic al sufletului său, după moarte. De aceea, la punerea mortului în tron era adusă bâta (toiagul, pomul), un băţ având pe crestătura din capăt înfipţi bani, iar pe el mai erau prinse un fuior de lână, mere, flori. Bâta era aşezată la capul mortului, pe un scaun. Aceasta era dată de pomană după înmormântare, împreună cu găina trecută pe sub tron la aşezarea mortului.

Odată cu tronul (coşciugul), tâmplarul confecţiona, tot din brad sănătos, stâlpul- semnul care se punea odinioară la capul mortului şi se lăsa până la 6 săptămâni, când i se aşeza cu slujbă o cruce. In funcţie de vârful pe care-1 avea, crucea era socotită: dreaptă, cu vârful în treflă sau cu acoperiş (în tradiţia troiţelor olteneşti).

Pe cruce se trec datele personale ale mortului. Acum, în cimitirele gorjene predomină crucile din marmură, cu foto­grafia celui decedat, să tre­zească mai repede amintirea lui.

Se continuă pregătirea pentru înmormântare.

Femeile se preocupă de masa pentru pomană: se taie păsări, animale, se cerne făina, se pisează grâu, etc.

In satele din zona sub-montană a Gorjului, de obicei în ziua a doua după decesul Stâlpul

unui tânăr necăsătorit, se aducea bradul tăiat din munte, (unde-i locul curat), de doi prieteni ai mortului.

Bradul trebuia să fie tânăr, drept şi înalt (însuşiri similare cu cele ale mortului).

Bradul era cărat de feciori pe umăr cu vârful înainte. In prima parte a secolului al XX-lea, dacă în drumul spre casa mortului cei care duceau bradul treceau printr-un alt sat, aceştia erau întâmpinaţi de un grup de fete, care până la ieşirea din localitatea lor îi însoţeau cu cântecul bradului.

La casa mortului, bradul era aşteptat de multă lume. Un grup de fete interpretau Cântecul bradului (un bocet) fiindcă identifică bradul cu mortul, existând credinţa că fiecare om are bradul lui. în acest timp brădarii îl propteau de poartă. Bradul era împodobit de băieţi şi de fete, supravegheaţi de cineva vârstnic, care ştia ce trebuia pus în el. In vârful bradului era legată o cârpă cu un ban înnodat într-un colţ. m brad erau prinse şi alte cârpe (unele negre), batiste (semnul nuntaşilor), flori, hârtii colorate, beteală şi lămâiţă (ca la bradul de nuntă).

La Stăneşti şi Căleşti, flăcăii din sat crestau pe coajă bradului cruci, steluţe, şiraguri de romburi, spirale.

După împodobire, tinerii şi femeile care ştiu, se adună lângă brad cu faţa spre răsărit şi interpretează Cântecul bradului, care se repetă seara, a doua zi dimineaţa (după Cântecul zorilor) la amiază (înaintea plecării mortului), pe drumul spre cimitir şi la groapă, când bradul era aşezat lângă stâlpul celui înmormântat.

In concepţia românului (şi gorjeanului) aşa cum remarca Ernest Bernea în cartea Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord, bradul „este un ritual de nuntă integrat celui de în­mormântare. La înmormântare bradul este şi soţ (soaţă) pentru cel necăsătorit (cel care nu a trecut prin transformările nunţii şi cununiei)". De fapt, la înce­putul secolului al XX-lea, când murea un tânăr în zona Runcu-Tismana bradul era element de bază în realizarea nunţii mor-Cortegiul cu bradul tului-pentru împlinirile ciclice ale vieţii acestuia.

In zonele sudice şi estice ale Gorjului, în loc de brad, la cei care mureau necăsătoriţi, se împodobea un mesteacăn, curăţat de crengi până spre vârf (de unde şi denumirea de suliţă).

In satele din plaiul Cloşanilor (incluzând şi pe cele aparţinătoare comunei Padeş), bradul era prezent la capul mortului, indiferent de vârsta lui. Aşa cum remarca Vasile Cărăbiş, „el simboliza adăpostul". Dacă In timpurile preistorice adăpostul omului de vânt ploaie şi soare era în peşteri, din necesitate şi din motive de comunitate a trăirii s-a creat mai apoi cultul vegetaţiei. Spre seară, după cântarea bradului împodobit, oamenii (rudele) se retrag la casele lor să-şi aranjeze treburile gospodăreşti şi să poată reveni pentru a doua noapte de priveghi, în care nu se mai fac glume şi scamatorii, dar se continuă depanarea amintirilor despre mort şi bocetele.

Derularea ritualului presupune din nou interpretarea cântecului zorilor, la mijirea luminii. Se cântă de dimineaţă şi cântecul bradului.

Cândva, groapa se săpa în ziua înmormântării în credinţa „că nu-i bine să stea neocupată vreo noapte". Dacă totuşi groapa se săpa mai înainte, în ziua înmormântării se punea în ea măsura tronului, luată pe o nuia de alun şi o sticlă cu băutură (vin sau ţuică).

Odinioară, gropile se săpau în pământ la o adâncime de 1 -1,5 m. Bocitoare

Mai nou se fac gropi zidite, iar cei înstăriţi (bogaţi) îşi construiesc cavouri.

In mod obişnuit înmormântarea se făcea şi la Gorj în după-amiaza celei de a treia zi de la deces, dacă aceasta nu era luni, miercuri sau vineri (atunci nu se îngroapă, că-i rău de moarte pentru cei care rămân).

După cântecul zorilor şi al bradului, se continuă pregătirile pentru masa de pomană.

Sunt chemaţi gorniştii, care de dimineaţa, după ivitul zorilor, până la îngropare dau de veste, prin sunete prelungite, că a sosit ziua în care colectivitatea satului este aşteptată să-şi ia ultimul rămas bun de la cel decedat.

Intre prânz şi amiază la casa mortului sosesc majoritatea sătenilor, dar şi cunoscuţi din alte localităţi. Toţi aduc lumânări şi flori. Ajung întâi rudele, ca să mai dea o mână de ajutor, iar femeile din neam să jelească mortul în texte improvizate, legate de viaţa trăită şi de viaţa veşnică în care este aşteptat.

E perioada bocitului de rude şi de cunoscuţi ai repauzatului, care sensibilizează până la lacrimi, prin textele lor şi frământarea (trăirea dureroasă) pe toţi participanţii.

In funcţie de personalitatea şi de vârsta celui decedat se strânge şi lumea la înmormântare.

Şi tot după aceleaşi criterii, dar şi în funcţie de puterea economică a urmaşilor ori de dorinţa lor, erau chemaţi pentru înmormântare unu-şapte preoţi. La sosirea lor, era totul pregătit pentru ultimul drum: se ştia cine duce stâlpul, steagul, sfeşnicul, bradul, coroanele, capacul de la sicriu. Era pregătit coşul cu polmeţi (colaci cu gulere).

Dacă cel înmormântat era un tânăr ori o tânără, în unele sate gorj ene, erau aduşi lăutarii (plătiţi de naş), care interpretau melodii de jale.

Preotul şi cantorul (cântăreţul) primesc înainte de începerea slujbei câte un prosop în care este legată o lumânare, iar în colţul opus se află înnodat un ban (monedă).

Inainte de începerea slujbei se aprinde lumânarea de stat de pe pieptul mortului şi tămâia din cădelniţă.

Rudele apropiate ascultă în linişte, printre suspine, slujba făcută de preot.

După terminarea slujbei preotul şi cântăreţul iasă din cameră iar groparii, în ţipetele rudelor, scot mortul afară, cu picioarele înainte.

In pragul uşii camerei, mortul se mişcă de trei ori înainte-înapoi, de membrii familiei în semn că le pere rău de cel plecat, dar şi în scopul lepădării de moarte prin formula rostită „Eu trag de tine, tu să nu tragi de mine!".

In satele din zona nord-vestică a Gorjului, pe sub tronul scos din casă se trecea o găină neagră „ca să nu se facă mortul moroi". Găina respectivă era dată de pomană.

După scoaterea mortului din cameră, se închide uşă, înăuntru rămânând membrii familiei. Se sparge o oală de pământ, iar în zona Runcu acei care sunt în cameră beau câte o gură de apă „să nu se atingă moartea de ei". Dacă există posibilitatea cei din cameră iasă afară la mort pe o altă uşă.

Coşciugul este aşezat în curtea casei pe patul adus de la biserică ori pe o masă anume pusă acolo.

Preotul citeşte mortului altă slujbă.

Când este ridicat tronul (sicriul), rudele bocesc din nou, adresându-se şi cu întrebări: unde (de ce) pleci de la casa ta, de la munca ta?

Cortegiul mortuar se îndreaptă spre cimitir. In camera de acasă rămâne să facă ordine o femeie din neajn, fiindcă în cele trei zile cât a stat mortul acolo, nu s-a măturat, crezându-se că sufletul lui, aflat după uşă ar fi fost murdărit sau scos afară cu gunoiul. Femeia adună de pe jos banii lăsaţi de ai casei, anume pentru ea, să nu-i rămână munca neplătită. Gunoiul se aruncă la rădăcina unui pom, împreună cu mătura.

Camera se puri­fică prin stropirea cu apă sfinţită şi se pune la icoană busuioc, care în credinţa po­pulară are un rol curativ faţă de moar­te şi aduce noroc în casă.

Cortegiul funerar. Din cortegiul funerar, înşirat pe drum, făceau parte: gorniştii, care mergeau primii, anunţând prin sunete lungi trecerea convoiului, cel care duce stâlpul (crucea), purtătorii prapurilor (steagurilor bisericii) atunci când mortul avusese soţie (soţ), ori ai bradului, încadrat de o parte şi de alta de femeile care interpretau cântecul bradului, la morţii tineri. Urmează copiii care duc coroanele, preotul cu cântăreţii (cantorii), apoi mergeau femeile cu colacii, cu coliva, cu vinul, cu lumânările, mortul, cărat de cei patru gropari, însemnaţi cu câte un prosop pe umăr, ori dus cu carul (azi maşină) aşternut(ă) cu macaturi. Membrii familiei şi rudele apropiate urmau tronul cu mortul, şi întreaga asistenţă (majoritară în convoi). Bărbaţii din cortegiul mortuar umblă cu capul descoperit.

Prin alte sate, ordinea în cortegiu este diferită decât cea prezentată mai sus.

Nu este bine să dormi (mai ales copiii) când îţi trece mortul pe la poartă, iar la Aninoasa şi Balta gospodinele rămase acasă aruncau în urma mortului câte o găleată cu apă „să cureţe locul de spiritul morţii".

Dacă în drum cortegiul întâlnea un car cu boi, se dejuga cel de hăis „să nu piardă puterea" iar actualmente dacă o maşină (turism) trece pe lângă un mort, e bine să aibă farurile (luminile) aprinse.

Cortegiul se opreşte (hodineşte) de trei ori, de obicei la intersecţii (răscruce) de drumuri ca preotul să citească evangheliile.

Cândva, toată adunarea îngenunchea („aşa-i bine să asculţi evangheliile"), iar când se ridica să-şi continue drumul, una dintre

rudele mortului arun­ca peste cap, dar şi peste mort, în toate direcţiile cu bani mărunţi.

Copiii se îmbrân­ceau să-i adune ca să aibă ce cheltui, iar femeile bătrâne luau bani de la mort să-i pună în jgheabul de apă al păsărilor, în credinţa „că nu le vor mai muri''.

La fiecare din cale trei opriri (hodine) femeia cu coşul dădea de pomană mai ales la copii, câte un polmete (colac cu guler alb, având legate la capete lumânarea şi o monedă).

Dacă se trecea cu mortul peste o apă, una din rude arunca în apă un ban (plata podului). Apropierea mortului de biserică este marcată de trasul clopotului. La biserică preotul ţine slujba religioasă şi se derulează riturile ceremonialului de înmormântare. Rudele stau în jurul tronului care are lumânări aprinse de-a lungul perimetrului. Arde şi lumânarea statului.

Femeile care au cărat coşurile, împart lumânări prinse la toţi cei din biserică.

Când preotul zice a treia oară „se rup legăturile", careva din rudele de lângă tron rupe în trei aţa de lână (piedica), cu care sunt legate picioarele mortului şi o pune în tron.

După slujirea (slujba) pentru mort se face rugăciunea pentru colivă şi vin. Cântăreţul (cantorul) taie două bucăţi din lumânarea de stat, face o cruciuliţă, pe care lipeşte o monedă şi o pune în mâna mortului, pentru plata vămilor.

Are loc sărutarea cea din urmă (sărutarea de adio). Rudele apropiate leagănă capul mortului pe mâini şi îl strigă, existând credinţa că el aude pe cei din jur. Se scoate mâna dreaptă a mortului de sub pânză şi fiecare îşi ia rămas bun, zicând: „Dumnezeu să-l iertet! sărutând crucea şi faţa mortului. După sărutarea de adio a mortului, dată şi de vecini şi de prieteni şi în ţipetele de durere şi de disperare a rudelor, cortegiul refăcut se îndreaptă spre groapa din cimitir.

Tronul se pune pe marginea gropii.

Odinioară dacă mortul era lunatic (născut în aceeaşi lună) cu alt frate sau soră, înainte de coborârea în groapă se făcea dezlegarea din fiare a lunaticului.

Se lega un capăt al fiarelor de piciorul drept al mortului iar

celălalt de piciorul fratelui. Un om ori un copil tot lunatic, având ambii părinţi în viaţă îi scotea (descuia lacătul) pe cei doi din fiare, după un ritual în care întreba şi primea răspunsul fratelui (surorii) în viaţă:

- Te lepezi de fratele tău ?

- Mă lepăd de fratele meu !

(Se repeta de trei ori)

- Te prinzi frate cu mine până la moarte ?

- Mă prind frate cu tine, până la moarte !

(Se repeta de trei ori). Cei doi se purtau după acest angajament-jurământ, ca nişte fraţi, fiindcă altfel era credinţa că până la un an va muri unul dintre ei.

La Logreşti-Moşteni, fratele lunatic în viaţă trebuia să rupă coarnele unei furci de lemn şi să le arunce după sicriu, atunci când acesta era scos din casă, în semn că astfel se leapădă de mort.

Se rostesc discursuri de către preot şi de către aceia care l-au cunoscut pe mort. între timp se ia statul mortului şi se dă femeii care tămâiază în cele şase săptămâni ce urmează.

Preotul citeşte slujba de pe urmă, stropeşte mortul cu vin şi untdelemn în direcţii ale semnului crucii, zice „Dumnezeu să-l ierteT, primind de la cei de faţă răspunsul „Să-l ierte Dumnezeu!" şi încuviinţează punerea capacului. Se acoperă capul mortului cu căciulă (pălărie), se sting lumânările, se aruncă florile de pe mort în groapă, împreună cu măsura gropii, luată pe nuia, care se rupe în trei. Se bate capacul în cuie, apoi se stropeşte tronul şi groapa cu vin şi untdelemn. Jalea este de nedescris. Groparii pun tronul în frânghii, să-l coboare în groapă. Cei din familie trag de tron, în semn că nu vor să se despartă de cel care le-a fost atât de drag.

Tronul este aşezat în groapa săpată totdeauna pe direcţia răsărit - apus, capul mortului fiind în partea de apus, „să fie cu faţa la lumină, la a doua înviere".

Prima lopată de pământ este aruncată peste tron de către preot. Apoi groparii astupă zicând „Să-i fie ţărâna uşoară!". Peste  mormânt se împărţeau 24 polmeţi (colaci cu gulere), după numărul vămilor, iar celui care a început săpatul gropii i se dădea de pomană un cocoş. La Novaci, se împărţeau trei păsări: un cocoş şi două găini, o pernă, un cearceaf, o pătură, ş.a.

In satele cu crescători de animale, dacă mortul a avut această ocupaţie, la mormânt se mai dădea şi o oaie sau o viţică, „să nu plece mortul cu norocul vitelor după el". Păsările şi vitele primite de pomană sunt aducătoare de belşug, de aceea nu se, înstrăinează.

Rudele apropiate ale mortului şi groparii se spălau pe mâini cu apă adusă de acasă de un bărbat, într-o oală legată la gură cu aţă răsucită o dată cu piedica mortului.

Cu mâinile ude, ei aruncau stropi peste cap, pentru alungarea duhurilor rele.

Oala era dată de pomană celui care punea apa la aceia care se spălau.

Mulţi dintre participanţii la înmormântare se opreau la prima fântână din drumul lor şi se spălau pe mâini, aruncând de trei ori apă peste umăr, în credinţa că s-au lepădat de mort.

La poarta cimi­tirului, în multe loca-lităţi, stăteau doi oameni cu ţuică şi vin. Ei dădeau să bea câte un pahar (după preferinţă) participanţilor care plecau de la înmor-Groparii mântare. înainte de a

bea, se zicea „Dumnezeu să-i primească!". Există credinţa că după această pomană împlinită acel îngropat ar răspunde morţilor care-1 întreabă dacă i-a văzut pe ai lor: „Da, ne-am cinstit în poartă!".

Groparii rămaşi singuri la cimitir dădeau forma mormântului, în partea de apus (pe direcţia capului mortului) se înfigeau în pământ stâlpul (cu o înălţime de circa 1,5 m şi partea superioară antropomorfă de Şl bărbat sau femeie) şi bradul (dacă acesta a murit înainte de a se căsători).

Lepădarea de moarte presupune acte de desprindere de lucrurile aflate sub puterea morţii. Cei din neam înde­părtat îşi leapădă doliul, lăutarii care au cântat melodii jalnice aruncau arcuşul iar groparii îşi lăsau în mormânt, sapa. Cineva din familia mortului îi ruga pe oameni să vină la pomană.

2. POMENILE. SUFLETUL DUPĂ MOARTE

Pomană înseamnă „ceea ce dăruieşti pentru pomenirea mortului, mântuirea sufletului şi iertarea păcatelor" (Ofelia Văduva, Magia darului).

La gorjeni este credinţa că orice dai de pomană nu se pierde. Le ai pe lumea cealaltă.

Pomana rituală are două forme de manifestare: pomana pentru vii (din viaţă) pe care şi-o făceau mai ales aceia care ştiau că nu mai are cine să le facă pomană după moarte şi pomana pentru morţi o obligaţie morală a viilor faţă de morţii lor, dar şi mulţumirea acestora, care nu produc rele în familia părăsită definitiv. După pomenirile rituale numeroase, date în zilele de la deces până la îngropare şi enumerate anterior, în descrierea ceremonialului, urmează pomana mare, la care sunt prezenţi în special copiii, bătrânii şi săracii, care vin invitaţi ori neinvitaţi.

La Racoţi-Celei, scândurile pe care a fost aşezat mortul în cel Cândva, bucatele de la pomana mare se puneau pe pânză ori pe scânduri, aşezate direct pe pământ în curtea casei. O dată cu trecerea timpului, masa de scândură de pe pământ a fost săltată pe ţăruşi. Au apărut şi trunchiurile de lemn, apoi băncile de scândură, pe care stăteau cei prezenţi la pomană.

înainte de a intra la masă, oamenii se spălau iarăşi pe mâini, să fie curaţi când mănâncă, dar mai ales „ca să nu le amorţească degetele". La Muşeteşti, ei se frecau pe mâini cu cenuşă. Tot aici femeile casei se descerneau, iar doliurile erau date jos de la mână, în timpul mesei.

La capătul pomenii se aşează o masă rotundă (masa mortului) încărcată cu mâncare, băutură şi colivă pusă pe un colac cu lumânare. Mâncarea era luată din cea gătită în oalele mari de pământ pentru pomana mare. Masa mortului aşezată lângă masa viilor marchează comunitatea celui mort cu aceia în viaţă, dar separarea ei de masa mare semnifică rolul de masă de despărţire. Lângă masă se pune scăunelul şi toiagul (bâta), reprezentată de o ramură de măr cu fructe cu tot, un băţ despicat sub forma unei cruci la capătul de sus, în care se înfig monede. De băţ se leagă un caier de lână, un peşchir (o batistă) şi un ştiulete de porumb cu foile întoarse. Odată cu băţul se mai dădea de pomană pentru mort, să aibă pe lumea cealaltă, o găină (cea trecută pe sub tron la scoaterea mortului din casă), căreia i se spălau picioarele, să fie pomana primită, o ulcea ori un ulcior cu apă, o mătură, o lampă aprinsă, etc.

Celor prezenţi la pomană li se punea dinainte (pe masă) colac, colivă şi o lumânare aprinsă, pentru toate mulţumind prin „bogdaproste"'.

Preotul citea slujba pentru masa de pomană. Cei prezenţi stăteau în picioare, cu lumânarea aprinsă în mână. Ei se trăgeau un pas înapoi, să facă loc preotului pentru a tămâia masa, înconjurând-o. El era urmat de o femeie cu toiagul şi cu găina, apoi de alta, care uda din cană (ulcior). Toate acestea erau date de pomană cuiva dinainte stabilit, bărbat ori femeie (în funcţie de sexul celui îngropat), care mai mânca timp de trei zile mesele mortului, la final rămânându-i masa rotundă, scăunelul, tacâmurile şi vasele.

Preotul seadresamulţimii cu, Dumnezeu să-l ierte!" iar cei prezenţi îi răspundeau în cor ,Sa-l ierte Dumnezeu!", „Să-i fie primit!".

In partea spre capătul mesei se aşezau bărbaţii, într-o ordine consimţită după prestigiul şi vârsta lor. Apoi stăteau femeile fără vreo prioritate (ordine) la aşezare. Rude ale mortului aduceau pe

" masă varză, ciorbă, tocan (în satele de oieri), dulciuri, ţuică şi vin, iar dacă pomana era în post, un meniu adecvat.

Cândva, acei veniţi la po­mană îşi aduceau lingura în sân. Mâncarea era pusă în strachină, Pomul din care se serveau 4-6 persoane.

Tot timpul se căra mâncare

In străchinile goale, până oamenii se saturau („aşa e bine, să pleci sătul de la pomană, ca să nu-i fie foame mortului").

Copiii, grupaţi la masă, strigau în cor de trei ori: „Dumnezeu să primească, lui X să pomenească!".

După plecarea oamenilor, însoţită de adresarea-mulţumire „Dumnezeu să-i primească!", se deşartă masa (se strângeau resturile şi vasele, care se spălau), apoi se rânduiau să mănânce şi alergătorii (cei care au pregătit şi au servit mâncarea).

Masa de pomană este una liniştitoare psihologic, prin neu­tralizarea forţelor răului din lumea de dincolo, „făcând să triumfe viaţa, micşo­rând, deci neliniştea şi în dimineaţa primei zile după înmormântare începe tămâiatul şi aducerea izvoarelor.

O rudă ori o femeie plătită, merge la mormânt timp de şase săptămâni, aprinde lumânări, inclusiv pe cea a statului şi tămâiază.

O fetiţă ori o femeie bătrână (iertată) aduce vreme de 44 de zile (în alte sate numai 40 de zile) câte o găleată (ulcior) cu apă la trei oameni neputincioşi (bătrâni ori bolnavi), care locuiesc pe direcţia în care s-a plecat cu mortul spre cimitir. Apa se duce înainte de răsăritul soarelui pe nemâncat.

în unele sate gorj ene, trei fetiţe ori trei femei iertate duc câte un izvor la câte un neputincios. Acest ritual se numeşte dusul (căratul) izvoarelor şi începe în prima zi după înmormântare, dacă aceasta nu este vineri. Duminica se duce izvor numai la prima casă. Când se încheie perioada de dus izvoarele (însemnată prin crestături pe o creangă de alun), vasele erau lăsate la cele trei case.

în sâmbăta care urmează după împlinirea sorocului de dus izvoarele se face slobozirea lor, la o apă curgătoare. Acolo merg o femeie din familia mortului şi cea care a dus izvoarele, având asupra lor un coş cu nouă colaci, nouă lumânări, o jumătate litru de ţuică, un litru de vin, mâncare, răbojul cu însemnarea zilelor în care s-a dus izvorul, o cotovaie (făcută după înlăturarea unei jumătăţi de dovleac), o ulcică de pământ, batiste, o pânză albă.

In satele de pe Jaleş, la slobozitul izvoarelor, femeia din neamul mortului mai lua un băţ de alun, de care erau legate caierul de lână, doi ştiuleţi de porumb cu foile întoarse, trei mere şi un prosop, având legată într-un colţ o monedă. Toate erau date de pomană celei, care a dus izvoarele, ca un toiag al sufletului.

Pe malul apei curgătoare se aşează pânza albă. Se aruncă în valuri răbojul, apoi cea care a cărat izvoarele (în alte sate femeia din neamul mortului) ia apă de 44 ori în ulcea şi o varsă pe pânza albă întinsă pe mal, aceasta semnificând slobozirea izvoarelor.

Dacă izvoarele cărate nu au fost însemnate pe răboj, de data aceasta oalele vărsate sunt însemnate pe nuiaua de alun, anume adusă de acasă. Tot pe pânza albă de pe mal se mai aruncă apă de nouă ori, pentru cele şapte parastase şi de douăzeci şi două de ori, pentru sfintele duminici.

Se aruncă apoi câte o ulcică de apă sub formă de cruce (spre cele patru puncte cardinale), zicându-se: „Fii Soare de mărturie Iar apa luiXsăfie".

Se derulează astfel o reminiscenţă a cultului Soarelui.

Se aranjează cotovaia, în care se pun patru lumânări aprinse (să aibă sufletul mortului calea luminată), tămâie aprinsă (să-i fie ferit drumul de duhurile rele), bani-monede (să aibă pentru plata vămilor), colaci (merinde de călătorie).

Se dădea drumul la cotovaia, astfel aranjată, pe firul apei. Se zicea că izvorul a fost dus cu credinţă, după cât de mult mergea cotovaia pe apă. Femeia din familia mortului lua apă în cană, în care mai punea şi un ban, apoi o dădea de pomană împreună cu alte alimente din coş, celei care a dus izvorul.

Aceasta gusta din apă, iar restul o arunca în râu.

Era aruncat pe apa curgă­toare şi răbojul, atunci crestat, care dovedea că izvorul a fost dus şi slobozit, iar mortul avea dreptul la apă pe lumea cealaltă. Se împărţeau de pomană la oamenii întâlniţi în cale, bună­tăţi din coş.

Slobozitul izvoarelor este un cult al apei, prin care se dăruieşte apă proaspătă sufletului mortului, dar cu această ocazie i se dădeau pe calea apei şi cele necesare drumului (lumină, bani, merinde).

Ion Ghinoiu consemna în cartea Lumea de aici, lumea de dincolo: „după 40 de zile de la înhumarea trupului soseşte momentul plecării sufletului. Spre deosebire de adăpostul lui de o viaţă, trupul, sufletul nu este expediat pe uscat, ci pe apă în cadrul ceremonialului slobozitul izvoarelor, descris şi în textul rezumat următor, după o consemnare a geologului Gh. Murgoci, care în anul 1904 a participat la o asemenea manifestare în satul Runcu: „Cele care împlinesc obiceiul sunt persoane feminine curate, fete sau femei iertate. Locul de desfăşurare este malul unui lac, pârâu, râu; recuzita cuprinde, printre altele, o jumătate din coaja uscată a unui dovleac, numit de localnici cotovaie, două lumânări lipite una de alta şi întoarse cu capetele în sus, ca un sfeşnic cu patru braţe, cărbuni aprinşi, un băţ pentru răboj, o ramură de măr, un bănuţ, o cârpă (basma), o oală de lut, un colac sau o pâine. Secvenţele obiceiului au avut următoarea succesiune: aşezarea ştergarului pe malul râului, turnarea apei peste ştergar, atâtea oale sau găleţi câte s-au dus pe la vecini, cioplirea pe răboj a numărului de găleţi vărsate, aprinderea lumânărilor din cotovaie, aşezarea în cotovaie a bănuţului, cărbunilor aprinşi, colacului şi florilor, lansarea pe apă a bărcuţei improvizate, aruncarea pe apă a ramurii de măr şi a răboj ului, împărţirea pomenilor (colacul, oala de lut, cârpa) la trecători sau copiii, care asistă la ceremonial. Barca pluteşte până este răsturnată de curentul de curgere al apei ori este scoasă la mal. Nimeni nu se mai îngrijeşte de ea, întrucât se consideră că este plecată definitiv".

După moarte, timp de 40 de zile sufletul călătoreşte prin locurile dragi în viaţă.

Se spală totul din camera mortului şi se văruieşte, se îmbăiază oamenii şi se curăţă hainele de pe ei, fiindcă este credinţa că „sufletul rămâne printre lucruri". Se aşterne o batistă după uşă iar pe ea se pune un pahar cu apă, care se schimbă zilnic, fiindcă se crede că în cele 40 de zile cât sufletul colindă prin lume, seara vine să bea apă şi să se odihnească după uşă, în camera în care a murit. De aceea acolo se ţine în toată perioada lumina aprinsă zi şi noapte.

De fapt, în ceremonialul morţii, batista, ca element etno-folcloric, era folosită la „ieşirea sufletului", muribundului punându-i-se în mâna dreaptă „batista despărţirii". In satele de pe Jaleş, în timp ce se cânta prima dată Cântecul bradului, o bătrână lega batista care rămânea să fluture, până cădea putrezită de ploi. Batistele pentru înmormântare erau cusute cu negru, să fie în concordanţă cu sufletele îndoliate. în coşciugul mortului hrana pentru „cale" era învelită în batistă. Groparii şi gomiştii primeau batiste ori peşchire. Ceremonialul slobozirii apei se făcea pe pânză albă, ori pe o batistă.

Batista dejelirii era cea de la slobozirea horei de pomană, pe care o femeie o aşează pe pământ, să păşească peste ea cei ce se dejelesc. Batista era dăruită apoi celui care juca înainte, să o ţină în mâna dreaptă tot timpul horei.

In satele din zona Plopşor-Brăneşti, dacă mortul era tânăr, soţul sau soţia văduvă, în noaptea după înmormântare se culca în patul unde a dormit mortul, având credinţa că-şi va visa viitorul soţ. Urmaşii mortului duceau zilnic timp de şase săptămâni la o familie săracă din apropiere câte o turtită, având pe faţă semnul crucii, făcut cu vârful cuţitului, o strachină cu legume şi o litruţă de ţuică ori de vin.

în multe sate, în cele 40 de zile se dădeau de pomană numai turtiţele.

A treia zi şi la nouă zile se făceau parastase pentru iertarea greşelilor şi odihna sufletului mortului.

A treia zi la prânz se făcea sfinţirea casei şi o pomenită cu vecinii iar la nouă zile de la înmormântare, la Brăneşti, ca plată pentru aceia care au scăldat mortul, li se dădeau haine de-ale lui.

în fiecare sâmbătă se duc la biserică „sâmbecioarele" (nouă colăcei, un colac mare (căpeţel) şi două prescuri), cu această ocazie preotul oficiază parastasul de pomenire al celui decedat.

în prima parte a secolului al XX-lea, „pomana mare era socotită cea pusă în sâmbăta dinaintea împlinirii a 40 de zile de la înmormântare (perioada celor 40 de zile, după care pleca sufletul, are corespondent cu perioada după care se dădea binecuvântarea femeii după naştere). Este pomana plecării sufletului şi se organiza cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale, aducând numai persoane invitate (chemate): rude, prieteni, vecini.

In partea de răsărit a mesei de pomană, se puneau: ulciorul cu apă, o sticlă cu vin, alta cu ţuică, strachină şi farfurie cu mâncare, lingură, furculiţă, cuţit, colaci, obiecte personale (piepten, săpun, oglindă, batistă), lampă aprinsă, chibrituri.

Lângă masă era scaunul, pe care se punea o găleată cu apă şi prosop iar jos ligheanul, mătura, făraşul.

Tot la pomana de şase săptămâni se dădeau de pomană: un pat cu cearşaf, pătură, plapumă şi pernă. Pe tot ce se dădea de pomană se făcea semnul crucii Pomana de 6 săptămâni de către o femeie din

familia mortului: pe haine cruce roşie cusută iar pe mâncare, cruce cu cuţitul.

Femeia care făcea crucile purta pe cap basma albă, semn „că dădea de pomană cu toată inima, nu cu inima neagră".

La pomană se mai punea şi un toiag de alun, cu caier şi o basma legată în vârf, iar cu acestea se dădea de pomană o găină vie. Se credea că „mortul le lua pe toate, pe toiag şi se ducea dincolo".

In dimineaţa din sâmbăta pomenirii de şase săptămâni, bărbaţii puneau cele trei cruci: una la capul mortului (având înscrise datele personale şi fotografia lui), iar celelalte două la o punte, anume aşezată să treacă oamenii şi să fie sufletului mortului, mulţumirea lor.

In Gorj, la fântâni, poduri, la încrucişări de drumuri, pe lângă drumuri, în locuri în care s-au petrecut evenimente, se aşezau troiţe.

Ele reprezintă o practică veche, precreştină (după unii cercetători) cu rolul proteguitor al totemurilor primitive. Troiţele au ca element constructiv un trunchi de copac cu două ramuri ce se cioplesc şi se leagă orizontal, la o anumită înălţime, cu bucăţi de lemn. între cele două ramuri verticale se aşează încă una, pentru a reprezenta troiţa (treimea): sus, la îmbinarea ramurilor verticale cu cele orizontale, se formau prin cioplire alte cruci. Troiţele, ca şi crucile din cimitir, ori crucile de pomenire de la marginea drumului (frecvente în partea estică şi sudică a Gorj ului) erau apărate de ploi Troiţă prin două scânduri, coborâte de la vârful crucii peste cele două părţi laterale. Scândurile acestea, asemănătoare aripilor, presupuneau deopotrivă coborârea, dar şi înălţarea, în acord cu credinţele străvechi, precreştine, păstrate de poporul nostru.

„Tradiţia creştină a îmbogăţit simbolismul cosmic al crucii de unire a forţelor contrare, întâlnire a căii orizontale cu cea verticală, formând cele patru direcţii ale lumii. Creştinismul a adăugat crucii o valoare spirituală. Crucea aminteşte supliciul şi moartea lui Hristos şi înseamnă mântuirea,... o uitare totală de sine prin angajarea în credinţă" (Catherine Pont-Humbert, Dicţionar de rituri şi simboluri).

Dacă aveau posibilitatea, cei din familie săpau o fântână pentru sufletul mortului lor. Acolo se punea o icoană mare, pe care se înscriau numele viilor şi al morţilor, începând cu cel pomenit.

înainte de slujba pentru pomană, preotul sfinţea crucile, apa şi puntea.

în satele gorjene se făceau pomeniri şi la nouă săptămâni, la o jumătate de an, la un an, apoi din an în an până la nouă ani.

în satele de pe Valea Jaleşului, în zilele de Paşti cei care ieşeau din doliu în perioada Postului Mare plăteau hora de pomană, pentru cei morţi. Hora era plătită, să joace înainte bărbatul ales din considerente de rudenie ori vecininatate.

Rudele mortului se prindeau şi ele în horă. Călcau de trei ori pe batistă cusută şi apoi o dăruiau cu

buchete de flori, Cruci de pomenire

băiatului care juca înainte. Cândva, se oferea şi câte un pahar cu vin celor din horă, la rând, iar dacă mai rămânea şi celor de pe margine. Toţi care beau, mulţumeau zicând: „Dumnezeu să-i primească!".

Aceia care slobozeau hora după doliu, puteau săjoace fără a avea păcat.

La pomana de şapte ani se dezgropau oasele celui pomenit, erau stropite cu untdelemn şi vin, se făcea un parastas şi se înhumau din nou, într-o lădiţă nouă din scânduri de brad ori într-un sac de pânză.

Dacă în mormânt era înhumat un nou decedat, osemintele dezgropate se aşezau într-un săculeţ de pânză la picioarele acestuia.

In zilele sărbătorilor cu cruce roşie în calendar, la lăsatul posturilor şi în sâmbetele morţilor, unul dintre membrii familiei celui decedat (frecvent de sex feminin), se ducea la tămâiat şi la parastas. Se aprind lumânări la cruce iar mortul este jelit (bocit). La Logreşti-Moşteni, după ce se aprindeau lumânări şi tămâiau mormântul, femeile jeleau, iar glasurile lor tânguitoare se amestecau parcă într-un concert trist ce spărgea liniştea dimineţii, auzindu-se de departe, constituind un adevărat spectacol, deosebit de impresionant în cadrul unei datorii sacre pentru împlinirea cultului morţilor.

Se dau pachete de pomană, celor întâlniţi în cale, care mulţumesc prin „Bogdaproste!" (Doamne, primeşte!").

La lăsatul postului de carne şi de brânză, după ce ai casei se ospătau, lăsau masa neridicată şi lampa aprinsă, în credinţa că se vor ospăta şi morţii casei. Cultul pentru morţii casei predomina manifestările din ziua de Joi Mari. Se credea că în noaptea spre joi din Săptămâna Patimilor se deschide cerul iar spiritele morţilor reveneau să petreacă Pastile cu ai lor. In foarte multe dintre localităţile judeţului în noaptea premergătoare, dar şi în dimineaţa zilei de Joi Mari gospodarii aprindeau focuri din plante magice (boji, alun), adunate cândva numai de persoane pure (copii, fete mari, femei iertate).

In jurul focului erau puse scaune să stea morţii, să se încălzească şi o masă pe care se aşeza o cană cu apă din care să bea morţii şi să se spele.

La Şipotu, se lăsa şi un vătrai să jeruiască focul. La Săuleşti, erau lăsate pe masă şi lumânări aprinse. La Aninoasa se tămâia împrejurul focului.

La Vădeni, în jurul mesei erau puse două scândurele, iar Femeie venind de la tămâiat pe ea două oale cu apă pentru odihna şi setea morţilor reîntorşi o vreme acasă.

Pe Valea Jaleşului, se credea că morţii stăteau la focul de Joi Mari până aproape de răsăritul soarelui.

La Negomir, focul de Joi Mari se făcea din boji, doar la biserică (la cimitir). In dimineaţa zilei se dădeau pomeni pentru spiritele morţilor (moşii de Joi Mari), constând mai ales într-o ulcică împodobită cu verdeaţă ori cu flori de pădure, având pe fundul ei apă şi o lumânare aprinsă. Cândva, aceste ulcele se dădeau predilect copiilor peste focurile de Joi Mari.

La morminte, după tămâiere, pomana dată era de post. In prima sâmbătă după Paşte este sărbătoarea Sâmbăta Tomii. Femeile se duc la biserică şi dau pomană pentru morţii pomeniţi de preot.

La Ispas e ziua comemorării eroilor neamului, când se fac pomeni şi mese comune pentru morţi.  Şi în Gorj se credea că spiritul morţilor venit la Joi Mari să sărbătorească Pastele cu ai casei, se întoarce la locul veşniciei de Rusalii.

In sâmbăta sărbătorii pentru împăcarea spiritelor morţilor, gata de plecare, se făceau pomeni la morminte, însoţite de bocete (Moşii de Rusalii).

La 24 iunie se face cinstirea morţilor prin pomenile Moşilor de Sânziene, împărţindu-se săracilor fructe şi legume de sezon. Se realizează prin aceste pomeni comunicarea vii-morţi, în ideea sărbătoririi Sânzienelor, împreună.

Moşii de Sânpetru sunt pomenile de vară date la mormintele morţilor, în care alături de colaci, colivă, brânză se dau pentru sufletele celor dragi şi fructe noi (mere văratice).

Moşii de Sântilie sunt pomenile date pentru sufletele morţilor şi în special pentru copii.

Cei care aveau prunci morţi obişnuiau să scuture la copii un pom neumblat. Se dădea de pomană şi porumb fiert.

Moşii de Sfântul Dumitru (de toamnă) sunt pomenile pentru morţii din sâmbăta premergătoare sărbătorii.

De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril se dădeau pomeni la biserică şi se aprindeau lumânări pentru cei care au murit de moarte năprasnică.

La Moşii de Ajun (24 decembrie) se dădeau de pomană produse de post şi lumânări aprinse iar la Moşii de Crăciun se dădeau pentru morţii produse din carne de porc şi lumânări aprinse. Multe din pomenile de Moşi (la Sân' Petru, la Sânt' Ilie, la Sân' Medru) erau întâietăţi ale roadelor de sezon, ritualuri ale oferirii de ofrande dintre primele fructe coapte (mere, porumb, struguri, ş.a.) pentru a mulţumi astfel cerului că a dat roadele respective, dar şi pentru obţinerea bunăvoinţei morţilor, pentru care era dată pomana.

Ori de câte ori mortul era visat de ai casei, că îşi doreşte ceva, cerinţa îi era satisfăcută întocmai prin pomenile date de obicei la oamenii nevoiaşi (ca să fie primite).

De multe ori şi numai dacă mortul era visat, i se dădeau pomeni a doua zi. în satele gorjene, obiceiurile prezentate se îndeplineau cu sfinţenie pentru sufletul mortului, care după faptul, dar şi după împlinirea ritualurilor ajunge în rai ori în iad.

Fără respectarea tradiţiei sufletele se puteau rătăci. Constantin Brăiloiu considera că împlinirea de către cei în viaţă a unor practici pentru mort nu se face numai din respect şi milă ci şi din teama faţă de el.

Morţii se puteau întoarce din drum, printre vii, ca să facă rele: dacă au avut pe dracul în ei (au fost oameni răi şi însemnaţi), dacă nu au fost respectate riturile (a trecut pisica ori câinele pe sub blana mortului, dacă preotul nu i-a citit toată slujba, dacă tronul nu a fost uns cu usturoi, dacă nu i s-au pus mortului în buzunarul de la piept obiecte ascuţite, dacă moartea a survenit prin sinucidere (în asemenea situaţii popa nu-i slujeşte şi nu i se fac toate rânduielile), astfel încât nu se asigură curăţarea (îndepărtarea) spiritelor malefice.

Aşa a apărut şi în Gorj teama de moroi (strigoi).

Transformarea mortului în moroi se face în mormânt: el nu putrezeşte, îi cresc unghiile, părul, capul. Deşi nu 1-a văzut nimeni, există credinţa că are chip (cap) de om.

Moroiul face mari rele: provoacă molime la oameni ori animale, incendiază, înlesneşte calamităţile (seceta ori inundaţiile), tulbură somnul şi liniştea oamenilor.

De aceea, dacă n-au reuşit să prevină apariţia moroiului, oamenii puneau la cale practici prin care să se scape de el.

Inainte de orice, trebuia verificat dacă mortul s-a transformat în moroi. De aceea, câţiva curajoşi mergeau la cimitir cu un armăsar negru să treacă peste mormânt. Dacă armăsarul se oprea, necheza, sforăia şi nu sărea mormântul era semn că mortul s-a făcut moroi (strigoi).

In alte părţi, pentru a identifica mormântul mortului se folosea un armăsar alb: „Grozăvia s-a petrecut de-adevăratelea în comuna Văgiuleşti. Locuitorul Dumitru Văideanu, de fel din Vaideeni-Vâlcea, ungurean, s-a mutat în acest sat, căsătorindu-se cu o localnică. A pornit a face mulţi copii, cum era obiceiul prin sate. Dar, cum îi năştea muierea, îndată mureau, ca din senin. Aşa i-au murit vreo şapte copii la număr, afară de cel mai mare, rămas în viaţă.

Era negru sărmanul om neştiind de unde-i venea năpasta. L-a învăţat unul să ia un armăsar alb şi să se ducă noaptea în ţintirim. Acolo, să treacă, stând călare cu armăsarul cel alb, peste toate mormintele neamurilor femeii sale.

Şi aşa a făcut bietul om. A luat un armăsar alb şi s-a dus într-o vineri spre sâmbătă în ţintirim (cimitir), acolo unde-şi îngropase pruncii.

A trecut calul peste toate mormintele rudelor, dar când să sară şi peste groapa soacrei Ioana Marta, fostă vrăjitoare vestită peste şapte sate, armăsarul alb a stat de odată, bătând pământul cu picioarele, sforăind, nechezând speriat.

Dumitru Văideanu n-a putut în nici un chip să-1 facă să sară peste acel mormânt. Bag seamă, era necuratul! Peste noapte, el şi fiu-său au luat lumânări şi-au plecat s-o dezgroape. Au săpat şi-au ajuns la sicriul. Doamne-Dumnezeule, ce-au găsit!? S-au înfricoşat găsind moarta şezând turceşte, cu părul pe cap mare, atârnându-i peste faţă. Era tare păroasă, roşie peste tot şi cu nişte unghii lungi de te băga în groază de moarte. Ce-au făcut? Au strâns mărăcini din ţintirim, surcele şi bucăţi de cruci putrede, au aruncat strigoaica peste ele, au turnat vin peste ea şi i-au dat foc. După asta au pus rămăşiţele soacrei în groapă, au aşezat pământul la loc şi au plecat acasă. De atunci, nici un prunc nou-născut nu i-a mai pierit",

La Preajba, înainte de ieşirea moroiului la miezul nopţii (se credea că umblă până la al treilea cântat al cocoşilor), cineva din neam, fără să scoată o vorbă, mergea la cimitir şi înfigea un fus în mormânt, în credinţa că prin această practică îi va fi străpunsă inima.

In cele mai multe sate, să scape de moroi, rudele dezgropau mortul şi îi băteau un cui în inimă. Mai înainte vreme, mortului dezgropat i se scotea inima şi i se fierbea în vin (ca să fie stropiţi cu zeama acei atinşi de moroi) apoi inima era arsă lângă o troiţa şi cu cenuşa rezultată se lecuiau cei îmbolnăviţi de moroi.

Sunt rituri şi tradiţii, peste care civilizaţia şi-a pus pecetea. Reamintirea lor este un pas spre reîntoarcerea la ce-a fost esenţial în trăirea noastră spirituală.