Lăsatul Postului mare (al Pastelor)

Cuprinde manifestările legate de schimbarea timpului (echinocţiul de primăvară).

Venirea primăverii e marcată de lăsatul postului cu manifestările de bucurie prin strigare şi petrecere, înaintea unei interziceri de şapte săptămâni prin post, la mâncarea de dulce şi la distracţii ale comunităţii.

Foarte bătrânii din Leleşti îşi amintesc de preotul Grigore Bardan, care nu accepta hore în postul Pastelor, amatorii de astfel de distracţii fiind alungaţi cu bastonul.

Posturile moştenite din religia lui Zamolxis, au fost gândite ca modalitate de purificare trupească, aceasta creând cadrul propice reculegerii oamenilor înaintea marilor sărbători ale anului.

Şi la gorjeni, cu opt săptămâni înainte de Paşte era lăsatul postului de carne, iar după o săptămână se intra cu adevărat în post prin lăsatul postului de brânză. De aici a rămas şi zicala referitoare la durata acestui post: "Şapte săptămâni şi cu a brânzei opt".

Manifestarea distinctă şi predominant spectaculoasă la cele două lăsaturi de sec este strigarea peste sat, făcută de copii ori de tineri, la care alături de strigături cu puternic accent moralizator şi satiric se fac şi urări de belşug în casă şi pentru recolta câmpului.

In monografia localităţii Căleşti (comuna Stăneşti) se dă următoarea explicaţie obiceiului strigării peste sat:

"Se ştie că romanii, când au cucerit Dacia şi s-au aşezat întrânsa, n-au găsit pământul pustiu, ci locuit cu daci, având aşezări statornice în oraşe şi sate. Dar romanii, ca oricare cuceritori prin forţă şi uzurpatori, nu puteau trece în ochii dacilor decât ca vrăjmaşi, cum era şi natural, căci aceştia le luaseră din mână puterea administrativă şi le micşoraseră şi spaţiul vital.

Romanii au alcătuit şi ei sate şi le-au aşezat printre satele dace, căutând încontinuu să stabilească legături de prietenie sau chiar de rudenie cu dacii, dar aceştia nu consimţeau în ruptul capului, ci menţineau veşnic o atmosferă duşmănoasă faţă de cotropitori.

In ajunul Anului Nou roman (ultima zi a lui februarie), ei ieşeau la hotare şi, seara, prin ajutorul focurilor aprinse, chemau pe cei din satele dace, ca să le comunice dorinţe de-ale lor, în vederea viitorului trai bun de peste an. Cuvintele ce le strigau erau exact cele ce se strigă şi astăzi, numai atât, că cei ce le strigă acuma, nu-şi dau socoteală de rostul şi însemnătatea lor:

- Ausi, morem ausi? : Aveţi plăcere să cunoaşteţi voinţa noastră?

- Cette, morem cette!: Arătaţi dorinţa, arătaţi!"

Şi astăzi îh Căleşti, la "lăsatul postului de Paşti", seara, se fac "opaiţuri", adică, la hotare, se adună flăcăi şi fete şi fac horă. Aci, se leagă într-o prăjină bifurcată un snop de fân şi i se dă foc, apoi se ridică sus şi se strigă:

"Auzi, măre, auzi!"

"Ce ţi-e, măre, ce ţi-i?"

"Cutare sau cutare lucru...". Aici se spune o dorinţă de îndeplinit, sau altceva, bunăoară:

"Uite, fata cutare, din cutare loc, Vrea să facă o punte din argint Până la băiatul cutare, din cutare loc". La Godineşti, de lăsatul secului de Paşte, se ieşea în prispa casei şi aşa pe întuneric strigau copiii cât şi bătrânii: Aoş, măre, aoş! (Auzi, măre, auzi!). De la o alta casă li se răspundea tot cu glas tare: Ce ţi-e, măre, ce ţi-e? Atunci acela ce a strigat făcea urare de an bun la vară:

- Pe unde o merge plugul să meargă ca untul, pe unde o trece sapa să meargă ca apa; cofragii să fie cât fagii, drugile ca turugile, dovleci peste dovleci, nu ca acu cu vrejii goi; sau la mine să fíe aşa şi la tine aşa. Despre găini: găinile mele ouătoare şi ale tale cotcădăitoare. Se mai arunca şi câte o glumă de păcăleală, stârnind hazul celorlalţi, care numai de se auzeau, dar nu se vedeau, căci era noaptea târziu.

Obiceiul aprinderii focurilor la lăsatului postului de Paşte este practicat şi astăzi în tot judeţul, dar strigarea peste sat se mai păstrează doar în puţine localităţi.

La Preajba de opăiţat (hopăiţat) strigarea se rezuma în principal la legăturile sentimentale dintre tineri, prevestind viitoarele căsătorii de întemeiat după Paşte. Această întemeiere de casă nouă era exprimată metaforic prin podul de mătasă ori cel de dovleţi: "- Aii Mori!

- Ce ţi-e Mori!

- Să facem un pod de mătasă De la... din casă!

- Şi altul de dovleţi Pân' la... în ungheţi!

- S-oface, nu s-o face, Dar lor tare le place!

Erau strigate şi fetele bătrâne, ori erau satirizate şi legăturile sentimentale (simpatiile) dintre cei căsătoriţi. Chiar dacă se stârneau hohote de râs, nimeni nu se supăra. Dimpotrivă, de la hopăiţat, unde era prezentă aproape toată comunitatea satului, plecau acasă necăjiţi numai cei nestrigaţi (nebăgaţi în seamă).

La Novaci, Polovragi, Bumbeşti-Piţic, focul aprins se numeşte bâldăuţ, iar strigarea peste sat are conţinut satirico-ironic izvorât din realitate:

"Aii Mori / Cine are ochi să vadă / Pe Măria cum piere / La Ilie în coşere, / Acolo se culcă / Acolo se scoală".

"Găinile noastre ouătoare / Şi-ale vecinei cutcurezătoare".

"Dintr-un cârd de noateni buni / Mi-a făcut numai călţuni" (ironizează risipa).

La Borăscu strigăturile satirice făcute la adresa unor localnici nu rămâneau fără urmări, cei care strigau fiind pândiţi de acei ironizaţi şi bătuţi cu pietre, dacă nu aveau o cale strategică de retragere.

O variantă a aprinderii opaiţelor la strigarea peste sat este PĂLEAŢA, obicei practicat în satele Murgeşti şi Gârbovu.

La lăsarea postului de Paşte, seara, într-un loc pe deal, se strângeau tineri şi bătrâni care pregăteau aprinderea unui foc: înfigeau în pământ o prăjină mare (păleaţă), adunând lângă ea surcele, mărăcini, coceni, paie, lemne etc. cărora le dădeau foc. Aveau loc distracţiile în jurul focului. Când flăcările se micşorau, începeau strigăturile cu conţinut ironic, satiric la adresa unor persoane din satul respectiv: fete, flăcăi mai în vârstă necăsătoriţi, alte observaţii culese în timpul anului din viaţa satului.

"O, cânepă de vară

'Naltă cât casa,

Moale ca mătasa,

A cinului, vecinului,

Mare ca racul

Aspră ca dracul"

In final se încingeau jocuri, cântece din instrumente muzicale şi veselie la un pahar de băutură.

După terminarea strigării la focul opaiţelor ori mai recent cu mâtâcile aprinse (mingi din cârpe, legate cu sârmă şi muiate în gaz), urma hora.

De la horă oamenii mergeau acasă şi se aşezau la masa lăsatului de post.

La lăsatul postului de carne se mâncau preparate de porc, mai puţin piftie, să nu te ia frigurile vara. Ciorba era nelipsită de la masă şi trebuia mâncată toată, altfel, se credea la Godineşti, că te prindea ploaia la aratul de primăvară.

La Borăscu şi la Bolboşi oamenii se sculau chiar şi noaptea să termine ciorba, din aceleaşi considerente.

La Leleşti nu se mânca deloc ciorbă, ca să nu plouă vara, când erau oamenii la sapă. Tot aici masa rămânea neridicată, iar lampa aprinsă până a doua zi, în speranţa că vor veni şi morţii să se ospăteze.

In zona sud-vestică a judeţului resturile de la masa lăsatului postului erau aruncate a doua zi pentru păsările cerului în speranţa că nu vor strica în vară şi în toamnă culturile.

Oalele în care se gătea mâncarea de dulce la lăsatul postului de carne, erau puse bine, fiindcă opt săptămâni nu mai erau folosite, iar străchinile şi lingurile erau opărite să nu se dedulcească oamenii.

Săptămâna brânzei, dintre cele două lăsate de post se mai numea în Gorj şi SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR fiindcă "era vremea în care toţi nebunii pornesc a se însura".

După această săptămână, până la Paşte, nu se mai făceau nunţi.

In joia din Săptămâna Brânzei se ţinea prin nelucrare Vlasul ochilor. La Arjoci şi Godineşti, dar şi în alte sate din judeţ, femeile nu coseau în această zi fiind rău pentru boala de ochi.

La lăsatul postului de brânză, după ce veneau de la opăiţat, dar înainte de a se aşeza la masă, femeile dădeau ouă şi brânză de pomană, iar la Runcu li se dădeau şi la aceia care strigau.

In satele de pe Valea Jaleşului, la fel ca şi la lăsatul postului de carne, după ce âi casei se ospătau, masa rămânea neridicată, iar lampa aprinsă toată noaptea în credinţa că se vor ospăta şi morţii casei. A doua zi de dimineaţă nevasta aduna resturile rămase şi din bătătură (curte), cu ochii închişi le arunca peste cap sub semnul crucii, zicând: "Năreţi, lupilor! / Năreţi, vulpilor! / Năreţi, dihorilor! / Năreţi, urşilor! / Năreţi, păsările cerului!..., asta să vă fie mâncarea pe tot anul din casa mea şi din bătătura mea!" Se credea că astfel se vor preîntâmpina pagubele în vite şi recolte.

Luni dimineaţa erau spălate cu leşie toate vasele, dar şi clanţele uşilor, să nu mai rămână de dedulcele.

In dimineaţa lăsatului de post la Raci-Negomir gospodarii duceau seminţe la biserică şi le lăsau la slujbă până le luau să le amestece cu cele de pus în pământ. Separat se ducea la biserică şi grâu şi se amesteca apoi cu cel din hambare, să fie pâinea sfinţită.

In dimineaţa lăsatului postului de brânză era zi de veselie. In satele de pe Valea Jaleşului şi la Leleşti se făceau vârtejuri şi ţuţăici, petrecându-se toată noaptea, obicei ce se păstrează şi astăzi în partea de nord a satului Leleşti. Vârtejul este făcut dintr-o bucată de lemn solid, bine fixată în pământ având cam trei metri înălţime, pe capătul căreia se montează o altă bucată de lemn, în plan orizontal, tot de vreo trei metri, care are o gaură la mijloc, putându-se învârti pe capătul celei verticale. Bucata orizontală are la cele două capete câte o prăjinuţă, atârnând, şi un "cui" de lemn pe care cei ce doresc să se rotească pot pune picioarele. Doi băieţi sau două fete, sau un băiat şi o fată, se urcă în vârtej, iar al treilea manevrează, prin învâr­tire, bucata orizontală imprimându-i o viteză ameţitoare.

"Tuţaica" este o prăjină cu cârlig la un capăt. Se agaţăcu cârligul de o creangă puternică a unui nuc sau cireş mare, lăsându-se la capătul celălalt sau la jumătate de metru de pământ. La capătul de jos are un cui orizontal pe care se pun picioarele. Printr-o mişcare de balansare a corpului, prăjina se mişcă înainte şi înapoi, ajungând la crengile pomului, adică aproape în poziţie orizontală.

Urmau şapte săptămâni de post, dar şi nădejdea ajungerii cu sănătate la sfânta şi marea sărbătoare a Pastelor.

Săptămâna nebunilor. Joia nepomenită. Gadinele.

Săptămâna Nebunilor este conform "Răspunsurilor Chestionarului N.Densuşianu", la sfârşitul Cârnelegilor, adică în Săptămâna Brânzei, "când toţi nebunii pornesc a se însura".

La Roşia-Jiu Săptămâna Brânzei este numită Săptămâna Nebunilor, fiindcă în această săptămână dau zor să se însoare numai proştii satelor.

Conform tradiţiei populare în an sunt trei joi nepomenite: cea din Săptămâna Brânzei, cea din Săptămâna Luminată şi cea din Săptămâna Rusaliilor.

In joia din Săptămâna Brânzei încep şi G ADINELE, care durează joi, vineri şi sâmbătă.

Gadinele se crede a fi nişte jivine dăunătoare. în satele de păstori din judeţ sărbătoarea era ţinută să nu fie prădate de lupi şi de urşi turmele de vite.

In Postul mare

Prima săptămână din Postul Mare este numită în Gorj şi Săptămâna Mare. Zilele erau toate de sărbătoare şi aveau menirea pregătirii pentru ciclul pascal prin restricţii, care respectate asigurau binele personal şi al casei.

La Bolboşi şi Borăscu prima zi de luni din post se numea Lunea Ciorilor. Oamenii mâncau boabe fierte în credinţa că păsările cerului nu le vor scoate sămânţa semănată.

La Broşteni, plasa Jiul, era obiceiul tărbăcitului câinilor, constând din legarea lor de cap şi de picioare, pe furci, învârtirea şi chinuirea acestora, inclusiv prin lovire, făcându-i să schelălăie cât mai mult şi mai tare. Se credea astfel că era alungată iarna patronată de lup (câinele este socotit în mitologie ruda domestică a lupului)

Marţea primă din post era denumită Marţea Trăsnetelor şi se ţinea la Godineşti şi la Pojaru de Sus, dar şi în alte multe localităţi, fiind rea de trăsnete ("să nu lucrezi, că te trăzneşte!").

A doua marţe din post era Marţea încuiată şi se credea că dacă lucrezi în această zi te îmbolnăveşti de constipaţie (te încui la stomac).

In zona Gorjului limitrofă cu Doljul, prima zi de miercuri din post era Miercurea Strâmbă, iar sărbătoarea era ţinută să nu paralizezi (să nu te strâmbe Dumnezeu).

Joia din Săptămâna Mare este cunoscută în tradiţie sub numele de Joia Iepelor. în această zi nu se lucra în casă (lucru femeiesc) şi mai ales nu se torcea să nu te împărezi când sari gardul sau să nu cadă caii în pari.

La Săuleşti se credea că aceluia care lucra în această zi îi cădea părul.

La Preajba nu se torcea, nu se depăna, nu se cosea, nu se croşeta, fiind rău de înţepături (în pari, în fus, în ac, în cârlig).

Vinerea din Săptămâna Mare era Vinerea Sântoaderului.

Pe Valea Jaleşului, conform consemnărilor lui V.Cărăbiş în volumul "Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Jaleşului", în noaptea spre vineri, grupuri de băieţi şi fete, încărcaţi cu mâncare, băutură şi cu câte o sapă, urcă în deal în cântece şi chiote pentru căutarea homanului (iarba mare) din pământ. In deal petrec şi dau naştere la hore, dacă au pe cineva să le cânte. Când e ger şi zăpadă mare ei se întrec în băutură. Petrecerile durează toată noaptea, în dealurile unde sunt pivniţe de lemn e mai uşor, deoarece petrec înnăuntrul acestora, unde fac un foc. în cântece şi chiote caută homan, care se scoate din pământ fredonându-se cântecul următor: Homane, homane, Eu îţi dau pâine şi sare, Tu să-mi dai noroc, Sănătate şi păr mătăsos. Spre ziuă se întorc acasă cu homanul. Vineri noaptea spre sâmbătă (de Sântoader) toţi ai casei, în special femeile, se spală pe cap cu leşie în care au fiert homanul. în timpul spălatului fetele rostesc: Toadere, Sân-Toadere, Dă-mi cosiţa capului Cât îi coada calului. Când au isprăvit cu spălatul, fetele se duc în grajd, să nu fie văzute de orătănii (păsări), unde, după ce ating coama calului, îi smulg trei fire de păr din coadă cu care se leagă la cap, zicând: Toadere, Sân-Toadere, Fă să-mi crească coadele, la coada iepelor Şi dă-o fete lor. Credinţa e că cine nu se spală cu homan, nu-i creşte părul. La Câmpofeni, sat tot de pe Valea Jaleşului, în consemnarea prof.Grigore Pupăză din revista "Litua", dupa o informaţie primită de la un octogenar: "în noaptea de joi spre vineri, după lăsatul postului de brânză, băieţii şi fetele merg tocmai sus la Teiu-nalt (punctul de cea mai mare altitudine de pe dealul Câmpofenilor). Mergeau întâi câţiva şi făceau focul şi apoi huhurezau de răsuna peste toată valea noastră. De acolo vedeam focul şi-n dealul Stroieştilor, că şi ei îl făceau. Şi apoi urcau şi băieţii şi fetele şi bătrânii, înc-ales şi cu fete. Aduceam mâncare şi băutură, întindeam masa la foc şi-ncepea jocul şi cântecul şi ţinea de seara până dimineaţa.

Ăi bătrâni luau de jos, din sat, într-un săcui, gunoi şi-1 puneau lângă un buştean de vie zicând: "Crească viţa dealului cât 'naltul gorunului". Şi ce era mai frumos, băieţii şi fetele căutau de cu seară, fiecare, locul unde era un homan şi făceau semn în jurul lui. Până la ziuă, înainte ca păsările cerului să treacă peste locul ales fiecare fată arunca în groapă pâine şi sare şi zicea aşa: "Iarbă mare, doamnă mare, Eu îţi dau pâine şi sare Tu să-mi dai cosiţă mare". Uneori cu adaosuri: "Până-n luna mai Cât coada de vătrai." Această rădăcină era fiartă în apă şi cu ea se spăla pe cap în noaptea de vineri spre sâmbătă.

In obicei persistă şi unele elemente nedeice evidente în unele formule care demonstrează, aşa cum vom arăta mai departe, una din funcţiile speciale ale nedeii, pregătirea pentru înjghebarea vieţii de familie, pentru căsătoria unor tineri. Astfel, băieţii şi fetele care se hotărăsc pentru aceasta, în dimineaţa Homanului, rostesc invocaţia:

"Iarbă mare, doamnă mare

Cum ţii tu la codru

Şi codrul la tine,

Cum ţii tu la văi

Şi văile la tine,

Cum ţii tu la munţi

Şi munţii la tine,

Aşa să nu pot trăi eu fără el (ea)

Şi să nu poată trăi el (ea) fără mine." Practica aceasta magică şi formula ce-o însoţeşte relevă din plin concepţia sănătoasă că viaţa familială, ce urmează să se întemeieze, trebuie să se bazeze pe legături de tăria celor care există în natura înconjurătoare, ca şi credinţa că, prin practica aceasta magică, trainicele legături existente în natură sunt silite să treacă şi în viaţa de familie. Folcloric, trecerea de la o perioadă de stagnare a vegetaţiei la o perioadă de fecunditate apare astfel corelată stringent cu perioada de trecere de la viaţa de fecior la cea de familie şi este precedată de petrecerea nedeică. Cu timpul, ritualul acesta al fecundităţii s-a restrâns, a fost abandonat, păstrându-se doar obiceiul jocului, al cântecului, caracteristice manifestărilor nedeice recente.

La Bolboşi în noaptea de joi spre vineri se duceau femei curate să caute pe locuri de ele ştiute, homanul (iarba mare). Cu aluat de pe postavă şi cu sare la ele, făceau mătănii, invocând:

"Bună dimineaţa, buruiană mare,

Eu te dărui cu sare,

Tu mă dărui pe mine

Cu coada mare pe spinare

Şi cu zile multe şi norocoase."

Cu o sapă curată şi sfinţită scoteau apoi homanul, la fiecare lovitură de sapă, închinându-se.

Dacă homanul avea o rădăcină sănătoasă era semn că şi acela care 1-a scos va fi sănătos. Dacă dimpotrivă, rădăcina era găunoasă şi sănătatea celui care a scos-o urma să fie şubredă.

O parte din homanul scos în noaptea de joi spre vineri era tăiat mărunt şi amestecat cu făină se dădea la vite şi păsări în dimineaţa de Sântoader.

Obiceiul scoaterii homanului în noaptea spre Vinerea Sântoaderului era practicat în majoritatea localităţilor judeţului. FLORÎULE

"Intrând Tu, Doamne, în sfânta cetate, şezând pe mânz, Te-ai sârguit să vii spre Patimi, ca să primeşti legea şi proorocul. Iar pruncii evreieşti, mai înainte vestind bi­ruinţa învierii, Te-au întâmpinat cu ramu­ri şi cu stâlpări, zicând: Bine eşti cuvân­tat, Mântuitorule, miluieşte-nepe noi."

(Triod)

Sărbătoarea se prăznuieşte în ultima duminică din Păresimi. La romani se sărbătorea Floralia, în cinstea zeiţei Flora, protectoarea florilor, dar creştinătatea a impus Floriile în amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie, finic şi palmier a Domnului Iisus Hristos la intrarea sa în Ierusalim, după învierea lui Lazăr.

Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită. Ele sunt simbolul vegetaţiei reînviată primăvara. Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea răstignirii Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Măria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat peste ape, ca ea să poată trece. Atunci Maica Domnului a binecuvântat-o să nu ajungă niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii.

***

Şi în Gorj rămurelele de salcie sfinţită erau aduse acasă şi după ce se atingeau cu ele toţi ai casei, precum şi vitele, erau puse la icoană ori la grindă, să fie ferită gospodăria de rele, ori să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi vindecând durerile de stomac iar crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.

Ramurile de salcie sfinţite erau puse în grădini şi livezi, ca să le ferească de stihiile naturii, dar în special de grindină.

La Negomir se legau 2-3 nuiele la vie să o ferească Dumnezeu de grindină.

La Racoviţa salcia era pusă în ziua de Florii în cânepă, ca să aibă rod bogat.

în judeţ, aşa cum rezultă din notările scriitorului Alex.Odobescu, oamenii luau ramuri de salcie din crâng, la ieşirea de la slujba de Florii, fiindcă se considera că în această zi salcia este sfinţită (fapt asemănător cu apa la Bobotează). La Broşteni femeile urmăreau ca ramurile de salcie să fie fără crăci, căci, dacă aveau încrengături fără soţ era semn rău. Tot la Broşteni, conform consemnărilor lui Alex.Odobescu, ramurile de salcie erau puse în coarnele vacilor şi la găleata pentru muls. Se credea că astfel nu va putea fi luat prin vrăji sporul laptelui.

In această zi urzicile culese puse la uscat erau folosite la ceaiuri pentru tot felul de boli. Se zicea că la Florii se mărită urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat.

In majoritatea satelor judeţului se credea că în această zi nu era bine să te speli pe cap fiindcă îţi înfloreşte (încărunţeşte) părul.

Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni (inclusiv cu peşte, fiind dezlegare în post, la fel ca la Blagoveştenie). Se curăţau mormintele, se plantau flori.

Meteorologia populară susţine că aşa cum e vremea în ziua de Florii, va fi şi la Paşte.

De Florii se fac hramuri şi bâlciuri în localităţi din comunele: Crasna, Săuleşti, Logreşti, Bengeşti şi Stăneşti.

Săptămâna Patimilor

Este săptămâna dinaintea Pastelor, în care nu se râde, nu se joacă, nu se petrece, nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce, nici prăjit. Lumea trebuie să fie tristă în această săptămână şi cu gândul la cele întâmplate Domnului lisus Hristos.

La Frasinu se credea că nu era bine în săptămâna patimilor să-ţi faci rană din care să curgă sânge. Se spunea că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Pastelor, va ajunge în ceruri (rai).

Prima zi din săptămână este sărbătorită mai ales pentru cultul morţilor, dar şi din considerente de bilanţ gospodăresc înainte de marea sărbătoare.

La Pojaru, în "Răspunsurile la Chestionarul N.Densuşianu", se con­semna existenţa Joimăriţei, o femeie slută, urâtă şi despletită, care la Joimari pedepsea pe fetele care n-au tors încă lâna ori cânepa şi n-au ţesut pânza. Personajul justiţiar Joimăriţa, conform tradiţiei pedepsea pe fetele leneşe şi la Novaci, Baia de Fier, Crasna, Preajba etc.

Cultul pentru morţii casei predomina manifestările din ziua de Joi Mari. Se credea că în noaptea spre joi se deschide cerul iar spiritele morţilor reveneau să petreacă Pastele cu ai lor. în foarte multe dintre localităţile judeţului în noaptea premergătoare, dar şi în dimineaţa zilei de joi, gospodarii aprindeau focuri din plante magice (boji, alun), adunate cândva numai de persoane pure (copii, fete mari, femei iertate). în jurul focului erau puse scaune să stea morţii, să se odihnească şi să se încălzească şi o masă pe care se aşeza o cană cu apă din care să bea morţii şi să se spele.

La Şipotu li se lăsa şi un vătrai să jeruiască focul.

La Săuleşti erau lăsate pe masă şi lumânări aprinse.

La Aninoasa se tămâia împrejurul focului.....????

La Vădeni în jurul mesei erau puse două scăunele, iar pe ea două oale cu apă pentru odihna şi setea morţilor reîntorşi o vreme acasă.

Pe Valea Jaleşului se credea că morţii stăteau la focul de Joimari până aproape de răsăritul soarelui.

La Negomir focul de Joimari se făcea din boji, dar la biserică (la cimitir).

în dimineaţa zilei se dădeau pomeni pentru spiritele morţilor (Moşii de Joimari), constând mai ales într-o ulcică împodobită cu verdeaţă ori flori de pădure, având pe fundul ei apă şi o lumânare aprinsă.

Cândva aceste ulcele se dădeau predilect copiilor peste focurile de Joimari.

La morminte, după tămâiere, pomana dată era de post. Pe Valea Jaleşului şi pe Valea Sohodolului, din dimineaţa de Joi Mari şi până sâmbăta seara, toaca bisericii era bătută de copii, sărind într-un picior în ritm cu loviturile aplicate şi sunetul dat de toacă, totul cu o exteriorizare a bucuriei sosirii primăverii şi încheierii postului. Ei strigau în gura mare să se-audă până-n depărtare: "Toco, toconelele Poimâine-s Păştiţele Futu-le-n cur de urzici Că-s mai bune ouă dulci! Toco, toconelele Au dat viorelele, Se fătară mielele, Dă-le-ncolo de urzici, Mai bune-s bucate dulci! Obiceiul Toconelelor (de fapt un vechi rit agrar) era practicat de copiii care umblau prin sat bătând într-o scândură, înlocuind toaca bisericii.

La Fărcăşeşti înainte de denia de joi se puneau în biserică 12 ouă roşii şi erau lăsate acolo până în dimineaţa de Paşte, când cel care le-a dus le lua şi le îngropa în mijlocul moşiei şi la cele patru colţuri ale locului, în credinţa că vor fi recoltele ferite de grindină.

La denia de joi lumea îngenunchează de 12 ori, fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia, ţârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară. La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri. Cu ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate, când nu puteau să nască.

Şi în Gorj vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălor. Alex.Odobescu consemna la Broşteni număratul ouălor de către femei în Vinerea Ouălor. Neştiutoare de carte, la fiecare zece ouă numărate, făceau un semn cu cărbunele. Tot în această zi, serbată prin nelucrare, femeile din Novaci, Stăneşti şi Preajbâ numărau jurebiile toarse toată iarna.

La Şipot se vopseau ouăle strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în pelin verde.

La Runcu ouăle se roşeau cu roibă (plantă).

La Turceni în ziua de vineri ouăle se îngălbeneau iar sâmbăta se roşeau cu rădăcină de roibă.

în seara zilei de vineri oamenii se duceau la biserică unde se cânta prohodul. La Drăgoieni, dar şi în alte sate, în timp ce stăteau în genunchi la înconjurarea bisericii, cu lumânări aprinse, date de pomană pentru aceia care au murii fără lumânare, femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că nu se vor îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe.

In satele Gorjului, după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde aprind lumânări şi "se cântă" (bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de morţi.

Pe Valea Jaleşului, de la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse şi nimeni nu intra înăuntru până nu înconjura casa, ca să fie ferită de boli, să fie bine tot anul şi să se prăsească vitele, păsările etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană, aprinzându-se de câte ori e pericol de furtună, ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi gospodăria de boli.

In vinerea patimilor era bine să ţii post negru.

La Runcu oamenii ajunau şi în ziua de sâmbătă.

La Borăscu în sâmbăta Pastelor nu se mânca usturoi, nici ceapă, să nu se împută Pastele.

In ziua de sâmbătă era tăiat mielul, o jertfă într-o perioadă de renaştere simbolică a timpului. Sâmbăta patimilor era ziua în care se pregăteau bucatele (bunătăţile) pentru masa de la Paşte, dar nimeni nu gusta din ele, să nu se dedulcească. Astfel oamenii îşi păstrau curăţenia sufletească, iar pentru curăţenia trupească se îmbăiau.

In dimineaţa de Paşte la Câmpofeni oamenii se spălau în apa în care era pus un ou roşu şi un ban de argint.

La Runcu credincioşii se spălau (scăldau) chiar în râu, iar la Broşteni tot în noaptea de sâmbătă spre duminică ei se îmbăiau îmbrăcaţi cu hainele vechi şi se întorceau repede acasă să se îmbrace cu cele noi, trecute pe la gura sobei de trei ori, ca acela care le îmbracă să fie precum cărbunele de roşu şi fierbinte.

In multe din satele judeţului sâmbăta seara se aşezau glii de iarbă verde la pragul fiecărei uşi de la casă, pivniţă şi grajd, peste care oamenii treceau a doua zi.

Pe Valea Jaleşului una dintre glii era pusă în interior iar cealaltă în exterior.

In unele localităţi în loc de glii era presărată pe prag iarbă sau alte verdeţuri (frunze de tei, stejar, plop etc).

Verdeaţa avea semnificaţia biruinţei reînvierii naturii şi bucuria acestei reînvieri, concomitent cu învierea Domnului Iisus Hristos.

Pastele. învierea.

Este sărbătoare fixată în echinoc-ţiul de primăvară în funcţie de fazele lunii.

Jertfa lui Iisus s-a săvârşit pentru toţi creştinii şi este sărbătorită cu o pe­riodicitate anuală.

Ciclul pascal, care durează două săptămâni, este deschis de sărbătoarea Floriilor, urmată de Săptămâna Pati­milor, când se deschid mormintele iar Iisus este trădat şi răstignit.

Miracolul învierii este continuat de actele purificatoare ce aduc armonia din Săptămâna Luminată.

"In mormânt viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut şi viaţă lumii Tu ai izvorât."

(Triod)

Târziu, sâmbătă noaptea când se lumina de ziuă, Măria Magdalena şi celălaltă Mărie au venit să vadă mormântul.

Şi iată, cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului coborându-se din cer, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi era înfăţişarea lui luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi.

Iar îngerul vorbind femeilor le-a zis: "Nu vă temeţi că ştiu că pre Iisus cel răstignit îl căutaţi; nu este aici căci s-a sculat precum a zis". Duceţi-vă de grabă şi spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi va merge înaintea voastră în Galileia. Acolo îl veţi vedea."

Pastele se serbează întotdeauna în duminica imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară, dar nu înaintea paştelui evreiesc. Numele sărbătorii este de origine evreiască, moştenit de la egipteni şi a ajuns în limba română prin filiera latino-bizantină (pascae).

Pastele şi îndeosebi ÎNVIEREA, e cea mai mare dintre sărbători.

Spre a arăta solemnitatea actului învierii, fiecare va avea o lumină aprinsă până acasă, unde era stinsă în grindă, afumând-o în semnul crucii.

Această lumânare era aprinsă la timp de primejdie iar cu ea se afumau vitele bolnave.

PASCA e cea mai însemnată coptură. Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce a zis învăţăceilor: "până acum aţi mâncat copturi nedospite şi nesărate, adică turte sau azime. De acum veţi mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi pasci".

Pasca fiind coptura cea mai însemnată, trebuie să se facă din pâinea cea mai aleasă, iar pâinea cea mai aleasă este grâul, fiindcă el e cinstea mesei. Găocile ouălor care s-au întrebuinţat în facerea Pastelor, se aruncă pe o apă curgătoare ca peste vară să nu ia uliul găinile. Făina ce se presară pe lopata cu care se bagă Pastele în cuptor se strânge şi se presară peste răsaduri.

Dintre fripturi cea mai însemnată e mielul Pastelor, care se frige întreg şi se duce la biserică la sfinţit. Mielul semnifică pe Domnul Iisus Hristos.

La biserică, sfârşind de citit rugăciunile, popa ia busuiocul, îl moaie în aghiasmă şi stropeşte pasca. în acest timp cântăreţul cântă "Hristos a înviat!".

Anafura primită la Paşte se pune în sarea vitelor, îu credinţa că atunci vacile sau oile vor avea mai mulţi viţei şi miei, iar dacă sunt bolnave li se dă pască sfinţită să se însănătoşească.

Oul se zice că reprezintă pe creatorul lumii, iar spargerea lui, ca şi tăiatul mielului, reprezintă simbolul jertfei dar şi al divinităţii care moare şi renaşte.

După ce Domnul Iisus Hristos a fost înmormântat, mai marii jidovilor, de bucurie că s-au mântuit de El, s-au adunat la o masă cu carne de cocoş şi ouă fierte. Când petreceau, unul şi-a adus aminte că Hristos a zis că va învia a treia zi. Cel din capul mesei i-a zis: "când va învia cocoşul ce-1 mâncăm noi şi se vor roşi ouăle, atunci va învia!". N-a apucat bine a rosti cuvintele acestea că prin puterea lui Dumnezeu, cocoşul din blid a început a bate din aripi, iar ouăle s-au roşit.

Când a bătut din aripi, zeama le-a ajuns jidovilor pe faţă şi de atunci sunt împestriţaţi.

O legendă spune că Maica Domnului s-a dus cu coşul de ouă să-i înduplece pe jidovi să nu-i chinuiască atât fiul. Din rănile Domnului s-a scurs sânge peste ouă, roşindu-le.

Iisus văzându-le a zis: De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducerea aminte de răstignirea mea.

După înviere Maica Domnului a fost prima care a dat ou roşu şi păscută zicând: "Hristos a înviat!".

De atunci se roşesc ouăle de Paşti. După ce mănâncă întâi pască, apoi mâncare, toţi ai casei ciocnesc ouă în credinţa că se vor vedea şi pe cealaltă lume.

In afara datinilor prezentate în strânsă legătură cu ritul creştin, lumea ţărănească a conservat altele care îi scot în evidenţă încărcătura de pământească sfinţenie.

Ele au rolul menirii pentru răstimpul ce urmează asupra sănătăţii şi fericirii omului precum şi asupra trăiniciei şi bunăstării gospodăriei.

In noaptea de sâmbătă spre duminică din Săptămâna Patimilor, oamenii merg gătiţi cu mic cu mare la slujba de înviere.

In satele de pe Valea Jaleşului, în noaptea învierii, când se toca la biserică, unii se aruncau în Jaleş să fie feriţi de boli (cei sănătoşi) ori să se însănătoşească (cei bolnavi). De fapt curăţatul prin spălare avea un rol deosebit pe Valea Jaleşului. în dimineaţa sărbătorii ai casei se spălau pe mâini şi pe faţă cu apă dintr-o ulcea nouă de pământ, în care era introdus un ou roşu şi un ban de argint, ca să fie rumeni la faţă şi bogaţi.

La Aninoasa în noaptea învierii era obiceiul să se ia sare la biserică, apoi să fie dată la vite, fiind bună de sănătate.

La Broşteni conform consemnărilor scriitorului Alex.Odobescu "oamenii mergeau la înviere luând la ei ouă roşii. Unul îl dădeau preotului, cu unul luau Pastele, iar altul îl mâncau pe drum. Cojile de la oul cu care s-au luat Pastele erau legate într-o batistă şi păstrate fiind bune de băut pisate în ceaiuri, contra frigurilor ori altor boale.

Două-trei ouă de la Paşte erau ţinute până la Ispas sau până la Rusalii, când erau mâncate pe locul unde a fost semănată cânepa. La Andreeşti, Pastele erau luate în costum nepurtat, prin care înainte

de prima îmbrăcare era trecut un fier ca purtătorul să fie tare ca fierul. în sân era ţinut un ou roşu.

Pastele aduse de la biserică în batistă nouă (nefolosită) erau luate de cei de a-casă în curte cu picioarele pe o secure (pe fier).

La Runcu oul cu care se luau Pastele era purtat de femei în sân, să aibă noroc, apoi păstrat la icoană.

La Vădeni oul cu care erau luate Pastele se îngropa într-un lan de grâu sau în vie, în credinţa că vor fi recoltele ferite de piatră (grindină).

In zona Căpreni-Cruşeţu oul cu care erau luate Pastele se îngropa de fiecare dintre ai casei în lanul de grâu să fie ferită recolta de grindină şi vijelie şi se dezgropa la seceriş. Dacă oul cuiva s-a stricat, era semn că respectiva persoana nu va avea noroc.

După slujba învierii, unii creştini reveneau acasă, dar majoritatea rămâneau şi la slujba de Paşte.

Odată ce preotul sfârşea slujba, enoriaşii întindeau în curtea bisericii, pe ştergare albe, agapa de Paşte. Se ciocnesc ouă roşii rostindu-se formulele tradiţionale: "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!". Tot acum se mănâncă tradiţionala came de miel.

La Stănceşti oamenii se duceau la biserică în dimineaţa de Paşte cu straiţele pline de bunătăţi: ouă roşii, came de miel, brânză şi băutură pentru masa comună de Paşte.

La Godineşti după ce erau luate sfintele Paşte fiecare creştin căuta să guste peşte, ca tot anul să fie iute şi zvelt ca peştele, o bucăţică de caş, ca să fie dulce şi bun cum e caşul şi o frunză de urzică, să fie tot anul sănătos.

In drumul de la biserică spre casă, oamenii salutau cu "Hristos a înviat!", răspunzându-li-se "Adevărat a înviat!". Cel care nu a luat Paşte răspundea la Căpreni, Cruşeţ şi Turburea, cu formula "să le purtaţi sănătos!".

Ajunşi acasă de la biserică oamenii păşeau peste brazdele cu iarbă verde "să fie veseli cum e câmpul"."

In majoritatea satelor Gorjului peste aceste brazde se trecea în toate

" N.Densuşianu, "Răspunsurile la Chestionar" (Bârzeiul de Pădure). cele trei zile de Paşte. La Aninoasa se credea că brazdele sunt bune de sănătate, de inimă curată, de veselie şi de pălit la junghi.

In timp ce bărbaţii îşi potoleau vitele, gospodinele puneau în casă masa de Paşte.

La Runcu şi pe Valea Jaleşului înainte de a se ospăta la masa de Paşte se obişnuia să se dea de pomană.

In capul mesei de Paşte stătea stăpânul (bărbatul) casei. Când se ciocneau ouăle, acesta era totdeauna cel care dădea, zicând: "Hristos a înviat!".

La Borăscu întâi ciocneau părinţii iar în prima zi de Paşte clăcaşii îl vizitau pe boier să-i ducă ouă roşii. Vecinii ori rudele erau adesea invitate la masa de Paşte. Oaspeţii erau puşi să stea pe pat în credinţa că va sta cloşca pe ouă.

La Săuleşti şi la Urdari masa de Paşte era continuată la cârciumă, unde se făceau petreceri (chefuri) mari. Şi la Albeni era obiceiul de a se aduna oamenii la Paşte să se ospăteze.

La Negomir se credea că nu e bine să plece oamenii de acasă în prima zi de Paşte şi nici să nu doarmă fiindcă Satana poate fura Pastele (aduse în batistă de la biserică).

La rromii căldărari, numeroşi în colonia Meteor din Târgu-Jiu, în această se tăia spetia, spre deosebire de Crăciun, când era tradiţia tăierii bândăretelui, un maţ afumat şi condimentat.

In mai toate satele în după amiaza zilei de Paşte se făceau hore cu lăutari. Cei care veneau la această petrecere se îmbrăcau cu tot ce aveau mai bun.

Fetele purtau (să fie admirate) cămăşile lucrate în secret în postul Pastelor. Era o mândrie să fii apreciată că porţi cel mai frumos costum la hora de Paşte.

In satele de pe Valea Jaleşului în prima zi de Paşte tinerii veneau la horă îmbrăcaţi obişnuit. Luxul cel mare era începând cu ziua a doua. La Leleşti în prima zi de Paşte femeile mergeau la horă îmbrăcate în cămăşi de cânepă, ca să aibă parte de cânepă bună peste vară. A doua zi ele purtau cămăşile şi opregele lucrate în secret în Păresimi: "în lumina soarelui râd culorile şi fluturii de pe altiţe, cum râd şi ochii stăpânelor altiţelor. Mamele îşi pierd fetele din ochi"."

In multe din satele gorjene: Băleşti, Runcu, Balta, Stolojani ş.a., la Paşte se plăteau hore de pomană de aceia care le slobozeau după morţi. Hora era plătită tânărului care juca înainte. Aceia care slobozeau hora treceau de trei ori peste batista care apoi era dăruită tânărului din faţă

" M.Petcoiu, "Monografia comunei Leleşti". împreună cu un buchet de flori şi o lumânare aprinsă. în zilele de Paşte nu se jeleau morţii, fiind socotite zile de veselie fiindcă a înviat Iisus Hristos.

La petrecerile şi la hora de Paşte oamenii discutau despre lucrările de primăvară şi despre pricinile cu pământ.

Aratul de primăvară începea în satele de pe Valea Jaleşului lunea, miercurea, joia sau vinerea.

Vitele înjugate pentru arat erau botezate prin stropirea cu apă zicându-se: "Dumnezeu să ne ajute să terminăm arătura sănătoşi şi noi şi vitele!".

Cine cumpăra o vită, înainte de a o înjuga îi trecea coada prin gura celei din bătătură şi apoi la amândouă li se dădeau tărâţe pe o masă pusă în bătătură în credinţa că "aşa cum trag amândouă la tărâţe, aşa să tragă şi la jug"

La Leleşti când se pornea plugul se lua apă într-o ulcea nouă şi cu un mănunchi de ramuri de salcie verde se stropeau boii. Apoi apa din ulcea se arunca peste boi iar ramurile de salcie erau date boilor să le mănânce.

Ciocălăii de porumb de pe care s-au curăţat boabele pentru sămânţă, nu se puneau pe foc, spre a nu face porumbul tăciune, ci se aruncau pe apă zicând că atâtea care de porumb să se facă după câţi ciocălăi plutesc pe apă.

Cei de la Bârzeiul de Pădure vorbeau şi despre paza semănăturilor.

A doua zi de Paşte la Borăscu şi la Bolboşi se obişnuia ca finii să vină la naşi şi să petreacă împreună.

In satele Gorjului în ziua a treia de Paşte erau slobozite păresemile duse la biserică de la lăsatul postului.

La Roşia de Jiu în zilele de Paşte vitele erau lăsate slobode (să pască oriunde) iar la Slobozia judecarea pomului sterp se făcea şi la Paşte.

Săptămâna Luminată

Este săptămâna imediat următoare Pastelor. Se sărbătoreşte în general prin nelucrare.

- Luni e a doua zi de Paşte şi oamenii continuă petrecerile. La Borăscu şi Bolboşi în această zi finii îşi vizitau naşii, petrecerea durând până noaptea târziu.

La Leleşti în perioada anilor 1930-1940 femeile veneau la horă în prima zi de Paşte îmbrăcate în cămăşi de cânepă, dar în ziua a doua (luni) a sărbătorii ele apăreau gătite cu oprege şi cămăşi lucrate în secret în timpul iernii, ca să nu "fure" careva modelul. Era o adevărată rivalitate pentru cel mai frumos costum de Paşte.

In ziua de marţi (a treia de Paşte), petrecerile şi horele continuau. Era ziua în care se făceau praznice ale casei.

Spre seară se practica obiceiul însurăţitului (înfrăţitului, învăruicitului) de către fete şi băieţi.

"Răspunsurile la Chestionarul N. Densuşianu" dovedesc existenţa mai multor variante de derulare a obiceiului.

Fetele se însurăţeau iar băieţii se înfrăţeau.

La Pojaru se mergea la un măr dulce pe care se încrusta o cruce. Tinerii se luau de mână câte doi sau mai mulţi şi având lumânarea aprinsă iar în sân ouă roşii, ocoleau mărul de trei ori, sărutând de fiecare dată crucea încrustată în coajă şi apoi întrebau pentru a primi răspunsul:

"-Eşti surată (frate) pân' la moarte?

-Sunt surată (frate), sunt!", sau:

"-Eşti văruică pân' la moarte?

-Sunt văruică pân' la moarte!"

Legământul întrebare-răspuns se făcea de trei ori.

Aceia care se făceau fraţi sau surori se respectau ca atare. La moartea unuia, celălalt ţinea doliu. Dacă se însurăţea băiat cu fată, nu se puteau căsători.

La Strâmba-Jiu şi la Gârbovu obiceiul se derula la o apă curgătoare, ca partenerii să poată arunca apă, unul spre, celălalt. Ei purtau pe cap coroniţe din flori de primăvară.

La Urdari însurăţirea se făcea în joia din Săptămâna Luminată, la o fântână (de obicei cea la care se sfinţea apa de Bobotează).

Peste tot, după împlinirea obiceiului, care întărea prietenia adevărată dintre tineri, se făceau hore.

La Bolboşi în această zi se dădeau ulcele, ca la Joimari.

Joia din Săptămâna Luminată era prima din cele nouă joi oprite după Paşte de la activităţi agrare sau casnice. Se ţinea ca să nu bată piatra.

La Balta în această zi de joi se ţinea Sărbătoarea Dealului.

Bâltenarii se pregătesc din vreme cu mâncăruri alese şi cu băuturi şi în dimineaţa zilei respective cu mic cu mare urcă în Dealul Viilor. La această sărbătoare, cu toate că e o zi lucrătoare, ia parte tot satul. Odată cu ei urcă în deal şi lăutarii, fluieraşii şi cimpoierii.

Preotul ocupă un loc distinct în desfăşurarea acestui ceremonial, împreună cu un grup de enoriaşi ocolesc viile cu steaguri bisericeşti şi fac slujbă. Această sărbătoare a Dealului are loc în joia de după Paşte, deoarece se spune că în această zi, într-o vreme îndepărtată, pe care nimeni n-o mai ţine minte, ar fi bătut piatra atât de tare încât n-a mai rămas aproape nici o viţă zdravănă. Atunci sătenii au hotărât ca în ziua respectivă să nu lucreze şi s-o sărbătorească spre a nu se mai întâmpla aşa ceva. Observăm şi aici tendinţa omului spre mai bine. în timpul în care ocolesc dealurile cu vii, o parte din oameni sapă în mijlocul unei poieni din vârful dealului o groapă în care fac focul. în această groapă plină cu jar se frige un berbece sacrificat în semn de jertfă. Preotul stropeşte cu vin berbecele şi toţi bărbaţii rup din el câte o bucată. După acest moment se aşează fiecare la masa comună întinsă sub streaşină fagilor, ospătându-se cu bucatele aduse de acasă. Odată cu sfârşitul mesei, se aude chemător cântecul viorii, al fluierului sau al cimpoiului, după care oamenii încing hore şi sârbe. Copiii nu stau nici ei simpli spectatori. In jocurile lor imită pe cei mari. Numai odată cu sosirea serii ecoul cântecelor se stinge domol, iar jocul îşi încetineşte iureşul. Oamenii coboară dispuşi către sat dar nu lipsiţi de o anumită nostalgie.

Vineri în Săptămâna Luminată se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Se credea că în această zi apele sunt sfinţite ca la Bobotează şi au leac. Nu era bine ca femeile sa lucreze în casă (să ţese, să coasă) fiindcă va bate piatra cum bat brâglele şi va distruge recoltele cum sparge acul, pânza.

Sâmbăta din această săptămână se numeşte Sâmbăta Tomii. Femeile se duc la biserică şi dau pomană pentru morţii pomeniţi de popă.

Prima duminică după Paşte este Duminica Tomii. Iisus Hristos s-a arătat în această zi Apostolului Toma, care s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă. Din această cauză Apostolul a fost numit Toma Necredinciosul. în cimitir se fac pomeni pentru morţi.

De Duminica Tomii se fac praznice şi hramuri.

Săptămâna care urmează imediat după cea Luminată se numeşte Săptămâna Negrilor, iar despre ţinerea postului negru în această săptămână avem atestări documentare la Andreeşti, Albeni, Negomir etc.

Cele nouă zile de joi care urmează după Paşte se numesc Joile Oprite şi se ţin prin nelucrare în casă sau în câmp, ca să fie gospodăria şi recoltele ferite de grindină şi de furtuni.

Mijlocul perioadei dintre Paşte şi Rusalii este marcat de Sărbătoarea Tudoruselor (Strodoruselor).

La Hurezani, conform consemnărilor învăţătorului Vasile Preutescu făcute în revista "Şezătoarea săteanului" nr. 2/1898, "la 25 zile după Paşte se serbează Strodorusele (Strodul Rusaliilor). în seara ce preceda sărbătoarea se puneau ramuri de măceş ori frunze de pelin, usturoi, leuştean la porţi, ferestre, paturi de dormit, cheotori, ca să nu poată pătrunde spiritele rele şi să-1 cuprindă pe om ori gospodăria sa.

In satele de pe Valea Jaleşului în acesta zi se ung vacile la uger cu untură amestecată cu fire de mătură, pelin şi usturoi, ca să nu piardă laptele (să nu-1 fure Strodorusele). Marţi spre miercuri se doarme în pat pe pelin şi pe usturoi verde. La copii li se leagă de cheotorile cămăşii sau li se bagă în sân câte un buchet de pelin, usturoi sau leuştean, ca să fie sănătoşi, desigur cu credinţa că duhurile rele vor fugi de aceste plante. La porţile casei se leagă crengi de rug ca să se împiedice şi să se zgârâie Strodorusele în ele, dacă vor să intre în curte la vite. '>

La Leleşti, de cheotoarea cămăşii copiilor se legau frunze de pelin ori de usturoi "ca să nu vină Strodorusele, să le ia minţile".

La Câmpofeni în seara premergătoare sărbătorii se legau de coarnele vacilor cu aţa cu care a fost legată untura porcului, frunze de pelin ori de usturoi, ca să nu ia Strodorusele laptele vitelor respective.

Se fac praznice şi hramuri.

Inalţarea Domnului Iisus Hristos. Ispasul.

"Domnul s-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mântuitorul. Cerurile au găsit scaunul Lui, norii suirea Lui. Tatăl primeşte pe Acela pe Care II are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor săi: "Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre!".

Toate neamurile bateţi din palme că s-a suit Hristos unde era mai înainte."

(Penticostar - la vecernia mare) Această sărbătoare cu dată mobilă cade întotdeauna în joia săptămânii a şasea după Paşti (a 40-a zi de la înviere) când Domnul Iisus Hristos s-a înălţat la cer.

Se spune că Ispas a fost un om vesel şi că în ziua lui s-a înălţat Hristos.

***

In seara dinaintea Ispasului se taie leuştean şi se pune prin case, pe la porţi şi ferestre, contra strigoilor. Se bat vitele cu leuştean şi li se dau să mănânce anumite flori, ca să nu le "strice" strigoii.

Flăcăii şi fetele mergeau în noaptea spre înălţare prin alunişuri să culeagă flori de alun, care înfloresc şi se scutură în această noapte, iar după credinţă, sunt bune de leac, de dragoste.

Cine vrea să le adune trebuie să nu doarmă în noaptea de Ispas.

In Gorj, pe câmpul din partea de răsărit a Târgu-Jiului, creştea planta numită frăsinel. în noaptea dinaintea Ispasului aici veneau sute de bolnavi din judeţ şi din ţară. în primul an de pelerinaj bolnavii dormeau în câmp lângă o plantă cu un fir, în al doilea an dormeau lângă o plantă cu două fire, iar în al treilea an lângă o plantă cu trei fire. Se socotea suficient pentru vindecare un pelerinaj de trei ani.

In seara din preziua Ispasului cei care veneau aici se îmbrăcau curat, aşterneau în câmp pe o faţă de masă curată o oală de pământ nouă cu apă, trei azime şi trei lumânări. înainte de a se culca spuneau o rugăciune şi făceau cincisprezece mătănii. Până la răsăritul soarelui nu mai aveau voie să vorbească absolut cu nimeni. Dacă dimineaţa se găsea în oală vreun fir de iarbă sau vreo frunză, bolnavii credeau că-i semn bun. Dacă în cană erau frunze uscate sau pământ era semn rău. Cu apa din oală bolnavii se spălau pe faţă şi pe piept iar firele de frăsinel lângă care au dormit le rupeau şi le aruncau în drumul spre casă.

De Ispas se puneau flori de soc în casă.

Alţii duceau frunze de nuc la biserică apoi le purtau la brâu (pentru că şi Hristos şi-a pus, când s-a înălţat).

E ziua când se salută cu "Hristos s-a înălţat!".

E datina de a se tăia miei. Cei care rămân se însemnează prin tăierea la ureche. Tot în această zi se retează părul din vârful cozilor de la vitele cornute apoi se îngroapă într-un furnicar, rostindu-se: "să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în furnicare".

Până la Ispas se obişnuia să se pună porumbul, apoi nu se mai pune, că tot nu creşte şi nu va rodi.

Legenda spune că Maica Domnului ajunsă să nască în grajdul lui Crăciun, era tulburată de tropotul şi rânchezatul cailor, de aceea li s-a adresat: "Staţi pe loc, nu tropotiţi că durerea mi-o măriţi!" Apoi i-a blestemat să nu se sature oricât ar mânca, decât la Ispas. Fiindcă atunci este şi ziua când caii sunt sloboziţi la iarbă verde şi mănâncă până se satură, se zice că sunt Pastele Cailor.

De Ispas, femeile dau de pomană lapte dulce şi ouă roşii, fiindcă după această dată, până la Paşte nu se mai roşesc ouă.

In unele localităţi (Raci, Slobozia, conform "Răspunsului la Chestionarul N. Densuşianu") de Ispas se fac rugăciuni la vii, să fie ferite de piatră.

In unele sate gorjene mărginaşe cu Mehedinţiul, în această zi se practică obiceiul învăruicitului (însurăţitului) identic cu cel descris în Săptămâna Luminată.

Ispasul e ziua comemorării eroilor neamului, când se fac pomeni pentru morţi şi se fac mese comune în curtea fântânilor.

De înălţare în multe localităţi ale judeţului se fac hramuri. Rudarii din judeţ făceau Gurbanul (vezi Sfântul Gheorghe).

Caloianul

In cea de a treia zi de marţi după Paşte, în Gorj s-a practicat înainte de anul 1900 obiceiul Caloianului. în timp acesta s-a manifestat ocazional în vremea secetei ori a ploilor abundente.

Caloianul a fost la origine un rit consacrat zeului naturii şi vegetaţiei, care s-a diversificat complementar prin riturile "tatăl soarelui", de invocare a ploii şi "mama ploii" de alungare a precipitaţiilor.

Inmormântarea unuia dintre cei doi zei patroni, al secetei, respectiv al ploii, presupune învierea celuilalt.

In Gorj obiceiul a fost cunoscut sub denumirea PĂPUŞILE, iar existenţa sa a fost consemnată de N. Densuşianu prin "Răspunsurile la Chestionar" în localităţile Bârzeiul de Pădure, Pojaru, Slobozia, Urdari.

Existenţa obiceiului în localităţile menţionate, aşezate în zone depărtate una de alta, constituie o dovadă a răspândirii acestuia în tot judeţul la sfârşitul secolului al XlX-lea.

Descrierea de către informatorul chestionat din Bârzeiul de Pădure era reprezentativă pentru manifestarea obiceiului: "Se făceau două păpuşi din pământ: una cu chip de bărbat (Tatăl Soarelui) şi alta cu chip de femeie (Muma Ploii). La secetă Muma Ploii se îngropa în pământ în credinţa că vor da ploi să ude pământul, iar Tatăl Soarelui era aruncat în apă, în credinţa că soarele va fi udicios.

La ceremonial, asemănător oricărei înmormântări, participau trei fete mari, care jeluiau păpuşile sacrificate, după un text devenit tradiţional: "Aoleo, Muma Ploii, Mai învie odată Şi dă-ne pe pământ Ploaia. îmbelşugată." "Aoleo, Tată de Soare, Mort te punem în vâltoare, Mai schimbă zilele călduroase, Să dea ploile mănoase." La Pojaru când era secetă mare era înmormântată păpuşa femeie din pământ galben (humă), iar la ploi prea multe, ca să se oprească, era sacrificată ritual păpuşa bărbat, care se credea a fi Sfântul Ioan.

La Slobozia, Muma Ploii era îngropată cu jale de fete mari iar după trei zile era dezgropată tot de ele şi dată pe apă. Astfel se credea că vor pomi ploile.

Paparuda

Este un obicei de invocare a ploii care s-a practicat iniţial la echinocţiul de primăvară, apoi în cea de a treia zi de joi după Paşte, în scop preventiv, în ideea asigurării ploilor necesare creşterii plantelor şi rodirii recoltelor.

In decursul vremii obiceiul a devenit ocazional iar practicarea lui s-a făcut numai în situaţii de secetă prelungită.

Paparuda este o modalitate de invocare a ploii de către o ceată feminină formată din fete curate (mari), împodobite cu boji, care sunt udate în timp ce dansează după un text ceremonial cântat: "Paparudă, rudă / Ieşi afar' de udă / Cu găleata, leata / Peste toată ceata / Cu ulcior, ulcior / Peste tot popor... / De joi până joi / Să dea nouă ploi, / De marţi până marţi / Să nu contenaţi' / Ploile se varsă / Oamenii la masă / Să cemem cu ciuru' / Să umplem pătulu' / Să cernem cu sâta / Să umplem tăgârţa".

Frecvent obiceiul era practicat de fetiţe de ţigani.

La Godineşti paparudele erau înnegrite la faţă.

Oamenii ieşeau cu apă, udau paparudele şi le cinsteau cu făină, mâncare, bani, având credinţa că în curând va ploua.

Femeile însărcinate fugeau din calea paparudelor, dar acestea le urmăreau să le ude, ori să le verse apa, ca să plouă.

Rusaliile

Tradiţional se crede că Rusaliile sunt nişte persoane urâte, identice cu Ielele, Frumoasele, Milostivele, care umblă prin aer şi pedepsesc prin schilodire pe aceia care munceau în zilele săptămânii ce preced sărbătoarea.

Rusaliile, ca persoane feminine mitice jucau la miezul nopţii, cântau şi strigau pe aceia care nesocoteau prin lucrare sărbătorirea lor, să-i pedepsească (să fie luaţi din Rusalii).

La Aninoasa era interzis lucrul femeiesc: spălatul, cusutul, torsul, ţesutul, fiindcă era rău de pocit (te ia din Rusalii).

In săptămâna Rusaliilor era bine să mănânci usturoi şi nu trebuia să te culci pe câmp, ori să umbli noaptea pe la răscruce de drumuri, ca să nu fii pocit.

La Godineşti de Rusalii nu se umbla i cu flori roşii, să nu fii luat de Rusalii, | adică să te apuce ameţeala. Fetele şi fe­meile purtau la gulerul cămăşii pelin şi I usturoi să fie apărate împotriva Rusaliilor.

Obiceiul purtării leuşteanului şi usturoiului în săptămâna Rusaliilor şi punerea în scop preventiv de ramuri verzi, mai ales de tei, la stâlpii porţilor precum şi prin casă şi grajduri, era frec­vent în judeţ şi avea menirea feririi de strigoaice, dar şi de grindină ori "hale"

Cei pociţi de Rusalii erau adesea vindecaţi dacă-i jucau căluşarii odată sau de mai multe ori. La Şipot dacă-1 lua pe careva din Rusalii cu dureri de cap, junghiuri, ameţeli, se ducea căluşul să-1 joace în curte (dacă putea, juca şi bolnavul). I se dădea să mănânce usturoi iar căluşarii treceau peste el, cântându-i-se: "Din Rusalii să te scoli, Din căluş să sai în sus!". In Duminica Rusaliilor erau organizate în satele gorjene praznice, hramuri şi bâlciuri.

Obiceiul Căluşarilor

Se practică în săptămâna Rusaliilor.

Căluşul e un zeu cabalin, implicat în naşterea şi sfârşitul ciclic al timpului.

Un număr impar de bărbaţi selectaţi de Vătaf se legau prin jurământ să intre în ceata căluşarilor, trei, cinci, şapte sau nouă ani.

în cadrul cetei exista o nominalizare a membrilor acesteia: Mutul, Vătaful, Ajutorul de Vătaf, Stegarul, Căluşarii.

După depunerea jurământului căluşarii devin personaje sacre, care păstrează taina. Din ceata căluşarilor puteau să facă parte şi femei, dar ele nu puteau afla taina jurământului. Ele se numeau crăiţe şi în timpul jocului se aflau între doi căluşari.

Crăiţele care joacă în căluş au fost consemnate pentru prima dată la Peşteana de Jiu (Gorj), deşi jocul crăiţelor e cunoscut pe o arie mai largă în Oltenia.

Existenţa căluşului mixt (bărbaţi şi femei) îh Gorj este consemnat în cercetările prof.Liviu Poenaru. Aria de manifestare este în zona de tranziţie a judeţelor Gorj, Mehedinţi şi Dolj, pe cursul inferior al Gilortului, în raza localităţilor Ţânţăreni şi Turburea.

In afara rolului de gesticulante ma­gice, femeile aveau obligaţii stricte în timpul dansului: culegerea bâtelor, preluarea şi retransmiterea de către vă-tăşiţă a comenzilor vătafului, purtarea steagului de către cea de a doua căluşiţă.

O descriere a Căluşului mixt din Gorj a făcut-o T.Arghezi în tableta "Căluşarii", vol.'Tablete de cronicar", E.S.P.L.A., 1960, pag.246-247 (din anul 1947). Citez: "De ziua Moşilor, iată-i jucând în privelişte căluşarii, gorjenii iscusiţi în aruncarea bâtei şi a saltului după ea. Panglicile pălăriilor flutură, trupurile zvelte se înconvoaie, flăcăii hăulesc. Prăjina care figurează stindardul, e gătită-n vârf cu snopul de usturoi şi trece dintr-o mână în alta cu o elasticitate elegantă de lance. în timpul dansului, la vioară, se prinde un vârtej de libelule îmbrăcate ţărăneşte, cu zornăitoare la opinci. Călcătura călcâiului e caracteristică, sprintenă ca pe Columna traiană, în ghirlanda căreia spirală se povesteşte imperiul patricienilor, amestecaţi în hora de piatră cu sclavii şi plebeii. Sunt 20 sau 25 de căluşari de la Jiu."

Căluşarii din Gorj foloseau steagul, de la biserică în timpul jocului. Costumul este specific zonei, dar are şi elemente specifice (panglicile, clopoţeii).

Căluşul din Gorj avea menirea I îmbunării spiritelor, pentru vindecarea celor suferinzi. Şi aici el e un dans cu nuanţă ritual-magică, vioi şi acrobatic, îmbinând solemnul cu comunicativul.

Căluşul se înscrie în Gorj în rândul jocurilor ritual-magice, arhaice, cu unele interferenţe cu descântecul şi "Gurbanele" (făcute de rudari, pentru cei luaţi de sfinte, care au rămas damblagii de vreo mână, de vreun picior, sau de cine ştie ce (C.S.Nicolăescu-Plopşor).

Şi căluşarii erau chemaţi la locuinţa celor "luaţi din Rusalii" şi pociţi de ăle sfinte, ca prin jocul lor şi prin descântec, fie îmbunând răul, fie speriindu-1, vor putea vindeca suferindul.

Jocul căluşarilor gorjeni din zona Turburea-Ţânţăreni încorporează şi funcţia distractivă, prin executarea de către Mut a unor figuri comice, paşi şi salturi acrobatice.

In componenţa căluşului gorjean erau întâlnite trei jocuri: "Plimbarea prin căluş", "Floricica" şi "Creiţele".

Predomină mişcările de picioare cu paşi simpli, paşi bătuţi (cu talpa, vârful şi tocul), sărituri, pinteni, bătăi din palme.

In joc sunt frecvente mişcările cu accesorii.

Căluşarii umblau prin toate satele judeţului iar cei care asistau la jocul lor aveau o prezenţă activă, prinzându-se în joc în ideea că acela care joacă în căluş va fi ferit de boală. La Şipot se credea că acela care se prinde în hora căluşului trebuie să joace trei ani.

La Aninoasa era bine ca atunci când vine căluşul, să joci în hora de mână pentru a fi ferit de lovituri sau de poceli. Tot pentru sănătate era bine să păstrezi usturoi, sare şi pelin jucate de căluşari. Sarea de la căluş era bine să fie dată la vite şi chiar la oameni îh bucate, iar usturoiul şi pelinul se puneau la brâu toată săptămâna Rusaliilor.

In ziua de luni după Rusalii, e sărbătoarea Sfintei Treimi.

La Godineşti se credea că la Sfânta Treime trebuie făcut ceva, de aceea se organizau clăci la funcţionarii ori neputincioşii comunei.

Şi în Gorj se credea că spiritul morţilor venit la Joi Mari să sărbătorească Pastele cu ai casei, se întorcea la locurile veşniciei de Rusalii.

In sâmbăta Rusaliilor pentru împăcarea spiritelor morţilor, gata de plecare, se făceau pomeni la morminte, însoţite de bocete (Moşii de Rusalii).