Lasatul Postului mare (al Pastelor)

Cuprinde manifestările legate de schimbarea timpului (echinocţiul de primăvară).

Venirea primăverii e marcată de lăsatul postului cu manifestările de bucurie prin strigare şi petrecere, înaintea unei interziceri de şapte săptămâni prin post, la mâncarea de dulce şi la distracţii ale comunităţii.

Foarte bătrânii din Leleşti îşi amintesc de preotul Grigore Bardan, care nu accepta hore în postul Pastelor, amatorii de astfel de distracţii fiind alungaţi cu bastonul.

Posturile moştenite din religia lui Zamolxis, au fost gândite ca modalitate de purificare trupească, aceasta creând cadrul propice reculegerii oamenilor înaintea marilor sărbători ale anului.

Şi la gorjeni, cu opt săptămâni înainte de Paşte era lăsatul postului de carne, iar după o săptămână se intra cu adevărat în post prin lăsatul postului de brânză. De aici a rămas şi zicala referitoare la durata acestui post: "Şapte săptămâni şi cu a brânzei opt".

Manifestarea distinctă şi predominant spectaculoasă la cele două lăsaturi de sec este strigarea peste sat, făcută de copii ori de tineri, la care alături de strigături cu puternic accent moralizator şi satiric se fac şi urări de belşug în casă şi pentru recolta câmpului.

In monografia localităţii Căleşti (comuna Stăneşti) se dă următoarea explicaţie obiceiului strigării peste sat:

"Se ştie că romanii, când au cucerit Dacia şi s-au aşezat întrânsa, n-au găsit pământul pustiu, ci locuit cu daci, având aşezări statornice în oraşe şi sate. Dar romanii, ca oricare cuceritori prin forţă şi uzurpatori, nu puteau trece în ochii dacilor decât ca vrăjmaşi, cum era şi natural, căci aceştia le luaseră din mână puterea administrativă şi le micşoraseră şi spaţiul vital.

Romanii au alcătuit şi ei sate şi le-au aşezat printre satele dace, căutând încontinuu să stabilească legături de prietenie sau chiar de rudenie cu dacii, dar aceştia nu consimţeau în ruptul capului, ci menţineau veşnic o atmosferă duşmănoasă faţă de cotropitori.

In ajunul Anului Nou roman (ultima zi a lui februarie), ei ieşeau la hotare şi, seara, prin ajutorul focurilor aprinse, chemau pe cei din satele dace, ca să le comunice dorinţe de-ale lor, în vederea viitorului trai bun de peste an. Cuvintele ce le strigau erau exact cele ce se strigă şi astăzi, numai atât, că cei ce le strigă acuma, nu-şi dau socoteală de rostul şi însemnătatea lor:

- Ausi, morem ausi? : Aveţi plăcere să cunoaşteţi voinţa noastră?

- Cette, morem cette!: Arătaţi dorinţa, arătaţi!"

Şi astăzi îh Căleşti, la "lăsatul postului de Paşti", seara, se fac "opaiţuri", adică, la hotare, se adună flăcăi şi fete şi fac horă. Aci, se leagă într-o prăjină bifurcată un snop de fân şi i se dă foc, apoi se ridică sus şi se strigă:

"Auzi, măre, auzi!"

"Ce ţi-e, măre, ce ţi-i?"

"Cutare sau cutare lucru...". Aici se spune o dorinţă de îndeplinit, sau altceva, bunăoară:

"Uite, fata cutare, din cutare loc, Vrea să facă o punte din argint Până la băiatul cutare, din cutare loc". La Godineşti, de lăsatul secului de Paşte, se ieşea în prispa casei şi aşa pe întuneric strigau copiii cât şi bătrânii: Aoş, măre, aoş! (Auzi, măre, auzi!). De la o alta casă li se răspundea tot cu glas tare: Ce ţi-e, măre, ce ţi-e? Atunci acela ce a strigat făcea urare de an bun la vară:

- Pe unde o merge plugul să meargă ca untul, pe unde o trece sapa să meargă ca apa; cofragii să fie cât fagii, drugile ca turugile, dovleci peste dovleci, nu ca acu cu vrejii goi; sau la mine să fíe aşa şi la tine aşa. Despre găini: găinile mele ouătoare şi ale tale cotcădăitoare. Se mai arunca şi câte o glumă de păcăleală, stârnind hazul celorlalţi, care numai de se auzeau, dar nu se vedeau, căci era noaptea târziu.

Obiceiul aprinderii focurilor la lăsatului postului de Paşte este practicat şi astăzi în tot judeţul, dar strigarea peste sat se mai păstrează doar în puţine localităţi.

La Preajba de opăiţat (hopăiţat) strigarea se rezuma în principal la legăturile sentimentale dintre tineri, prevestind viitoarele căsătorii de întemeiat după Paşte. Această întemeiere de casă nouă era exprimată metaforic prin podul de mătasă ori cel de dovleţi: "- Aii Mori!

- Ce ţi-e Mori!

- Să facem un pod de mătasă De la... din casă!

- Şi altul de dovleţi Pân' la... în ungheţi!

- S-oface, nu s-o face, Dar lor tare le place!

Erau strigate şi fetele bătrâne, ori erau satirizate şi legăturile sentimentale (simpatiile) dintre cei căsătoriţi. Chiar dacă se stârneau hohote de râs, nimeni nu se supăra. Dimpotrivă, de la hopăiţat, unde era prezentă aproape toată comunitatea satului, plecau acasă necăjiţi numai cei nestrigaţi (nebăgaţi în seamă).

La Novaci, Polovragi, Bumbeşti-Piţic, focul aprins se numeşte bâldăuţ, iar strigarea peste sat are conţinut satirico-ironic izvorât din realitate:

"Aii Mori / Cine are ochi să vadă / Pe Măria cum piere / La Ilie în coşere, / Acolo se culcă / Acolo se scoală".

"Găinile noastre ouătoare / Şi-ale vecinei cutcurezătoare".

"Dintr-un cârd de noateni buni / Mi-a făcut numai călţuni" (ironizează risipa).

La Borăscu strigăturile satirice făcute la adresa unor localnici nu rămâneau fără urmări, cei care strigau fiind pândiţi de acei ironizaţi şi bătuţi cu pietre, dacă nu aveau o cale strategică de retragere.

O variantă a aprinderii opaiţelor la strigarea peste sat este PĂLEAŢA, obicei practicat în satele Murgeşti şi Gârbovu.

La lăsarea postului de Paşte, seara, într-un loc pe deal, se strângeau tineri şi bătrâni care pregăteau aprinderea unui foc: înfigeau în pământ o prăjină mare (păleaţă), adunând lângă ea surcele, mărăcini, coceni, paie, lemne etc. cărora le dădeau foc. Aveau loc distracţiile în jurul focului. Când flăcările se micşorau, începeau strigăturile cu conţinut ironic, satiric la adresa unor persoane din satul respectiv: fete, flăcăi mai în vârstă necăsătoriţi, alte observaţii culese în timpul anului din viaţa satului.

"O, cânepă de vară

'Naltă cât casa,

Moale ca mătasa,

A cinului, vecinului,

Mare ca racul

Aspră ca dracul"

In final se încingeau jocuri, cântece din instrumente muzicale şi veselie la un pahar de băutură.

După terminarea strigării la focul opaiţelor ori mai recent cu mâtâcile aprinse (mingi din cârpe, legate cu sârmă şi muiate în gaz), urma hora.

De la horă oamenii mergeau acasă şi se aşezau la masa lăsatului de post.

La lăsatul postului de carne se mâncau preparate de porc, mai puţin piftie, să nu te ia frigurile vara. Ciorba era nelipsită de la masă şi trebuia mâncată toată, altfel, se credea la Godineşti, că te prindea ploaia la aratul de primăvară.

La Borăscu şi la Bolboşi oamenii se sculau chiar şi noaptea să termine ciorba, din aceleaşi considerente.

La Leleşti nu se mânca deloc ciorbă, ca să nu plouă vara, când erau oamenii la sapă. Tot aici masa rămânea neridicată, iar lampa aprinsă până a doua zi, în speranţa că vor veni şi morţii să se ospăteze.

In zona sud-vestică a judeţului resturile de la masa lăsatului postului erau aruncate a doua zi pentru păsările cerului în speranţa că nu vor strica în vară şi în toamnă culturile.

Oalele în care se gătea mâncarea de dulce la lăsatul postului de carne, erau puse bine, fiindcă opt săptămâni nu mai erau folosite, iar străchinile şi lingurile erau opărite să nu se dedulcească oamenii.

Săptămâna brânzei, dintre cele două lăsate de post se mai numea în Gorj şi SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR fiindcă "era vremea în care toţi nebunii pornesc a se însura".

După această săptămână, până la Paşte, nu se mai făceau nunţi.

In joia din Săptămâna Brânzei se ţinea prin nelucrare Vlasul ochilor. La Arjoci şi Godineşti, dar şi în alte sate din judeţ, femeile nu coseau în această zi fiind rău pentru boala de ochi.

La lăsatul postului de brânză, după ce veneau de la opăiţat, dar înainte de a se aşeza la masă, femeile dădeau ouă şi brânză de pomană, iar la Runcu li se dădeau şi la aceia care strigau.

In satele de pe Valea Jaleşului, la fel ca şi la lăsatul postului de carne, după ce âi casei se ospătau, masa rămânea neridicată, iar lampa aprinsă toată noaptea în credinţa că se vor ospăta şi morţii casei. A doua zi de dimineaţă nevasta aduna resturile rămase şi din bătătură (curte), cu ochii închişi le arunca peste cap sub semnul crucii, zicând: "Năreţi, lupilor! / Năreţi, vulpilor! / Năreţi, dihorilor! / Năreţi, urşilor! / Năreţi, păsările cerului!..., asta să vă fie mâncarea pe tot anul din casa mea şi din bătătura mea!" Se credea că astfel se vor preîntâmpina pagubele în vite şi recolte.

Luni dimineaţa erau spălate cu leşie toate vasele, dar şi clanţele uşilor, să nu mai rămână de dedulcele.

In dimineaţa lăsatului de post la Raci-Negomir gospodarii duceau seminţe la biserică şi le lăsau la slujbă până le luau să le amestece cu cele de pus în pământ. Separat se ducea la biserică şi grâu şi se amesteca apoi cu cel din hambare, să fie pâinea sfinţită.

In dimineaţa lăsatului postului de brânză era zi de veselie. In satele de pe Valea Jaleşului şi la Leleşti se făceau vârtejuri şi ţuţăici, petrecându-se toată noaptea, obicei ce se păstrează şi astăzi în partea de nord a satului Leleşti. Vârtejul este făcut dintr-o bucată de lemn solid, bine fixată în pământ având cam trei metri înălţime, pe capătul căreia se montează o altă bucată de lemn, în plan orizontal, tot de vreo trei metri, care are o gaură la mijloc, putându-se învârti pe capătul celei verticale. Bucata orizontală are la cele două capete câte o prăjinuţă, atârnând, şi un "cui" de lemn pe care cei ce doresc să se rotească pot pune picioarele. Doi băieţi sau două fete, sau un băiat şi o fată, se urcă în vârtej, iar al treilea manevrează, prin învâr­tire, bucata orizontală imprimându-i o viteză ameţitoare.

"Tuţaica" este o prăjină cu cârlig la un capăt. Se agaţăcu cârligul de o creangă puternică a unui nuc sau cireş mare, lăsându-se la capătul celălalt sau la jumătate de metru de pământ. La capătul de jos are un cui orizontal pe care se pun picioarele. Printr-o mişcare de balansare a corpului, prăjina se mişcă înainte şi înapoi, ajungând la crengile pomului, adică aproape în poziţie orizontală.

Urmau şapte săptămâni de post, dar şi nădejdea ajungerii cu sănătate la sfânta şi marea sărbătoare a Pastelor.