Vinerea din Saptamana Mare, Vinerea Santoaderului.

Pe Valea Jaleşului, conform consemnărilor lui V.Cărăbiş în volumul "Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Jaleşului", în noaptea spre vineri, grupuri de băieţi şi fete, încărcaţi cu mâncare, băutură şi cu câte o sapă, urcă în deal în cântece şi chiote pentru căutarea homanului (iarba mare) din pământ. In deal petrec şi dau naştere la hore, dacă au pe cineva să le cânte. Când e ger şi zăpadă mare ei se întrec în băutură. Petrecerile durează toată noaptea, în dealurile unde sunt pivniţe de lemn e mai uşor, deoarece petrec înnăuntrul acestora, unde fac un foc. în cântece şi chiote caută homan, care se scoate din pământ fredonându-se cântecul următor: Homane, homane, Eu îţi dau pâine şi sare, Tu să-mi dai noroc, Sănătate şi păr mătăsos. Spre ziuă se întorc acasă cu homanul. Vineri noaptea spre sâmbătă (de Sântoader) toţi ai casei, în special femeile, se spală pe cap cu leşie în care au fiert homanul. în timpul spălatului fetele rostesc: Toadere, Sân-Toadere, Dă-mi cosiţa capului Cât îi coada calului. Când au isprăvit cu spălatul, fetele se duc în grajd, să nu fie văzute de orătănii (păsări), unde, după ce ating coama calului, îi smulg trei fire de păr din coadă cu care se leagă la cap, zicând: Toadere, Sân-Toadere, Fă să-mi crească coadele, la coada iepelor Şi dă-o fete lor. Credinţa e că cine nu se spală cu homan, nu-i creşte părul. La Câmpofeni, sat tot de pe Valea Jaleşului, în consemnarea prof.Grigore Pupăză din revista "Litua", dupa o informaţie primită de la un octogenar: "în noaptea de joi spre vineri, după lăsatul postului de brânză, băieţii şi fetele merg tocmai sus la Teiu-nalt (punctul de cea mai mare altitudine de pe dealul Câmpofenilor). Mergeau întâi câţiva şi făceau focul şi apoi huhurezau de răsuna peste toată valea noastră. De acolo vedeam focul şi-n dealul Stroieştilor, că şi ei îl făceau. Şi apoi urcau şi băieţii şi fetele şi bătrânii, înc-ales şi cu fete. Aduceam mâncare şi băutură, întindeam masa la foc şi-ncepea jocul şi cântecul şi ţinea de seara până dimineaţa.

Ăi bătrâni luau de jos, din sat, într-un săcui, gunoi şi-1 puneau lângă un buştean de vie zicând: "Crească viţa dealului cât 'naltul gorunului". Şi ce era mai frumos, băieţii şi fetele căutau de cu seară, fiecare, locul unde era un homan şi făceau semn în jurul lui. Până la ziuă, înainte ca păsările cerului să treacă peste locul ales fiecare fată arunca în groapă pâine şi sare şi zicea aşa: "Iarbă mare, doamnă mare, Eu îţi dau pâine şi sare Tu să-mi dai cosiţă mare". Uneori cu adaosuri: "Până-n luna mai Cât coada de vătrai." Această rădăcină era fiartă în apă şi cu ea se spăla pe cap în noaptea de vineri spre sâmbătă.

In obicei persistă şi unele elemente nedeice evidente în unele formule care demonstrează, aşa cum vom arăta mai departe, una din funcţiile speciale ale nedeii, pregătirea pentru înjghebarea vieţii de familie, pentru căsătoria unor tineri. Astfel, băieţii şi fetele care se hotărăsc pentru aceasta, în dimineaţa Homanului, rostesc invocaţia:

"Iarbă mare, doamnă mare

Cum ţii tu la codru

Şi codrul la tine,

Cum ţii tu la văi

Şi văile la tine,

Cum ţii tu la munţi

Şi munţii la tine,

Aşa să nu pot trăi eu fără el (ea)

Şi să nu poată trăi el (ea) fără mine." Practica aceasta magică şi formula ce-o însoţeşte relevă din plin concepţia sănătoasă că viaţa familială, ce urmează să se întemeieze, trebuie să se bazeze pe legături de tăria celor care există în natura înconjurătoare, ca şi credinţa că, prin practica aceasta magică, trainicele legături existente în natură sunt silite să treacă şi în viaţa de familie. Folcloric, trecerea de la o perioadă de stagnare a vegetaţiei la o perioadă de fecunditate apare astfel corelată stringent cu perioada de trecere de la viaţa de fecior la cea de familie şi este precedată de petrecerea nedeică. Cu timpul, ritualul acesta al fecundităţii s-a restrâns, a fost abandonat, păstrându-se doar obiceiul jocului, al cântecului, caracteristice manifestărilor nedeice recente.

La Bolboşi în noaptea de joi spre vineri se duceau femei curate să caute pe locuri de ele ştiute, homanul (iarba mare). Cu aluat de pe postavă şi cu sare la ele, făceau mătănii, invocând:

"Bună dimineaţa, buruiană mare,

Eu te dărui cu sare,

Tu mă dărui pe mine

Cu coada mare pe spinare

Şi cu zile multe şi norocoase."

Cu o sapă curată şi sfinţită scoteau apoi homanul, la fiecare lovitură de sapă, închinându-se.

Dacă homanul avea o rădăcină sănătoasă era semn că şi acela care 1-a scos va fi sănătos. Dacă dimpotrivă, rădăcina era găunoasă şi sănătatea celui care a scos-o urma să fie şubredă.

O parte din homanul scos în noaptea de joi spre vineri era tăiat mărunt şi amestecat cu făină se dădea la vite şi păsări în dimineaţa de Sântoader.

Obiceiul scoaterii homanului în noaptea spre Vinerea Sântoaderului era practicat în majoritatea localităţilor judeţului. FLORÎULE

"Intrând Tu, Doamne, în sfânta cetate, şezând pe mânz, Te-ai sârguit să vii spre Patimi, ca să primeşti legea şi proorocul. Iar pruncii evreieşti, mai înainte vestind bi­ruinţa învierii, Te-au întâmpinat cu ramu­ri şi cu stâlpări, zicând: Bine eşti cuvân­tat, Mântuitorule, miluieşte-nepe noi."

(Triod)

Sărbătoarea se prăznuieşte în ultima duminică din Păresimi. La romani se sărbătorea Floralia, în cinstea zeiţei Flora, protectoarea florilor, dar creştinătatea a impus Floriile în amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie, finic şi palmier a Domnului Iisus Hristos la intrarea sa în Ierusalim, după învierea lui Lazăr.

Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită. Ele sunt simbolul vegetaţiei reînviată primăvara. Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea răstignirii Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Măria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat peste ape, ca ea să poată trece. Atunci Maica Domnului a binecuvântat-o să nu ajungă niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii.

***

Şi în Gorj rămurelele de salcie sfinţită erau aduse acasă şi după ce se atingeau cu ele toţi ai casei, precum şi vitele, erau puse la icoană ori la grindă, să fie ferită gospodăria de rele, ori să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi vindecând durerile de stomac iar crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.

Ramurile de salcie sfinţite erau puse în grădini şi livezi, ca să le ferească de stihiile naturii, dar în special de grindină.

La Negomir se legau 2-3 nuiele la vie să o ferească Dumnezeu de grindină.

La Racoviţa salcia era pusă în ziua de Florii în cânepă, ca să aibă rod bogat.

în judeţ, aşa cum rezultă din notările scriitorului Alex.Odobescu, oamenii luau ramuri de salcie din crâng, la ieşirea de la slujba de Florii, fiindcă se considera că în această zi salcia este sfinţită (fapt asemănător cu apa la Bobotează). La Broşteni femeile urmăreau ca ramurile de salcie să fie fără crăci, căci, dacă aveau încrengături fără soţ era semn rău. Tot la Broşteni, conform consemnărilor lui Alex.Odobescu, ramurile de salcie erau puse în coarnele vacilor şi la găleata pentru muls. Se credea că astfel nu va putea fi luat prin vrăji sporul laptelui.

In această zi urzicile culese puse la uscat erau folosite la ceaiuri pentru tot felul de boli. Se zicea că la Florii se mărită urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat.

In majoritatea satelor judeţului se credea că în această zi nu era bine să te speli pe cap fiindcă îţi înfloreşte (încărunţeşte) părul.

Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni (inclusiv cu peşte, fiind dezlegare în post, la fel ca la Blagoveştenie). Se curăţau mormintele, se plantau flori.

Meteorologia populară susţine că aşa cum e vremea în ziua de Florii, va fi şi la Paşte.

De Florii se fac hramuri şi bâlciuri în localităţi din comunele: Crasna, Săuleşti, Logreşti, Bengeşti şi Stăneşti.